Ape tulburi

Ce lucruri a descoperit ştiinţa despre genetică, pe care Darwin nu le-a ştiut...

De Carl Wieland

Notă editorială: Ştiinţa a descoperit foarte multe lucruri în cei peste 100 de ani de la moartea lui Darwin. Observaţiile lui Darwin despre selecţia naturală, „supravieţuirea celui mai tare”, sunt adevărate. Dar unele dintre concluziile sale (de acum aproape 150 de ani) vin în contradicţie cu ceea ce a descoperit ştiinţa despre ADN, genetică şi ereditate. Explicaţia se găseşte în articolul care urmează...

Selecţia naturală este numită adesea „suprvieţuirea celui mai tare” sau, mai recent, „reproducerea celui mai tare”. Mulţi oameni sunt confuzi cu privire la acest lucru, considerând că dovada pentru selecţia naturală reprezintă automat dovada pentru teoria că moleculele s-au transformat în microbi care, la rândul lor, s-au transformat în miriapoduri, în magnolii şi în directori generali.

Ce face selecţia naturală?

Selecţia naturală este un concept foarte simplu şi realist. Un creaţionist, chimistul şi zoologul Edward Blyth (1810-1873), a scris despre acest concept între anii 1835-1837, înainte de Darwin, care foarte probabil a împrumutat ideea de la Blyth.¹ Un organism poate avea o anumită carcteristică sau trăsătură ereditară, care, într-un anumit mediu, îi oferă acestuia o şansă mai mare de a transmite toate genele sale generaţiei următoare (în comparaţie cu acele organisme care nu deţin această trăsătură). Pe parcursul mai multor generaţii succesive, acea caracteristică sau trăsătură are posibilitatea de a se răspândi tot mai mult în cadrul populaţiei respective. Această şansă sporită de succes reproductiv (adică de a avea urmaşi) ar putea fi realizată în câteva moduri:

• O şansă mai mare de supravieţuire. Adică organismul este „mai adaptat să supravieţuiască”. Apropo, aceasta înseamnă „spravieţuirea celui mai tare”; ea nu se referă în mod necesar la condiţia fizică bună, aşa cum se presupune de obicei. Dacă este mai mult (sau mai puţin) probabil să supravieţuieşti, este în mod corespunzător mai mult (sau mai puţin) probabil că vei avea urmaşi şi că vei transmite astfel genele tale mai departe. De exemplu, genele pentru un păr mai lung vor spori şansele unui animal de a supravieţui într-un climat rece. Genele pentru culoarea albă vor face ca un urs să se camufleze mai bine într-un deşert înzăpezit (camuflajul ajută un animal să evite a fi prins şi omorât, dar ajută şi un animal de pradă să se furişeze asupra prăzii). Având astfel o posibilitate mai mare de a nu muri de foame, ursul alb va supravieţui cel mai probabil pentru a transmite generaţiei următoare culoarea ablă.
  
  
• O şansă mai mare de a găsi o pereche Dacă femelele unei specii de peşti preferă de obicei parteneri cu cozi mai lungi, atunci masculii cu gene pentru cozi mai lungi vor avea, în medie, şanse mai mari de a se reproduce, astfel încât genele lor (inclusiv cele pentru cozi mai lungi) vor avea şanse mai mari de a fi transmise mai departe. De aceea genele pentru cozi lungi (şi astfel varietatea cu coadă lungă) vor fi mai des întâlnite în acea populaţie de peşti.
  
  
• Un succes de reproducere mai mare. Să ne gândim la o specie de plante, ale cărei seminţe sunt împrăştiate de vânt. Dacă planta are gene care le conferă seminţelor o formă puţin mai aerodinamică decât seminţele altor plante, atunci genele pentru acea caracteristică particulară (şi astfel caracteristica însăşi) vor fi preferate, adică „selectate” în acest mod „natural”, de unde şi termenul. Dar dacă acea specie de plante se află pe o insulă mică, atunci este mai probabil ca seminţele purtate departe să se „piardă în apă”. De aceea vor fi preferate genele care conferă seminţelor o formă mai puţin aerodinamică. Dacă presupunem că planta deţine atât gene care fac ca seminţele să fie purtate departe, cât şi gene care fac ca seminţele să cadă aproape, acest fenomen simplu va determina ca toate plantele din acea specie de pe insulă să producă în cele din urmă numai seminţe care cad aproape; genele pentru seminţe care sunt purtate mai departe vor fi fost eliminate.

Adaptarea

În acest mod, creaturile se pot adapta mai bine (pot deveni mai potrivite) mediului în care se găsesc. Să spunem că o specie de plante are mai multe gene pentru lungimea rădăcinii lor. Dacă de-a lungul mai multor generaţii expunem acea specie de plante unor perioade repetate de climă foarte uscată, cel mai probabil că plantele care vor supravieţui sunt acelea care au rădăcini mai lungi, cu care ajung la pânze de apă mai adânci. Astfel, este mai puţin probabil ca genele pentru rădăcini mai scurte să fie transmise mai departe (vezi căsuţa din partea stângă jos). În timp, niciuna dintre aceste plante nu va mai avea gene pentru rădăcini scurte, astfel că ele vor face parte din categoria plantelor cu „rădăcini lungi”. Ele sunt acum mai bine adaptate condiţiilor de climă uscată decât au fost strămoşii lor.

Teoria lui Darwin despre evoluţie

Această adaptare, realmente o „fină potrivire la mediu”, a fost văzută de Darwin ca un proces fundamenal creativ şi realmente fără limite. Dacă într-un timp scurt ar putea apărea „noi” specii care să se potrivească mediului lor, atunci, dacă am aştepta suficient timp, ar putea apărea orice număr de caracteristici noi până acolo încât acestea să dea creaturi cu totul noi. Aşa a crezut el că au apărut iniţial plămânii într-o lume fără plămâni şi penele într-o lume fără pene. Darwin nu ştia cum funcţionează ereditatea efectiv, dar oamenii de astăzi ar trebui să ştie mai bine. El nu ştia, de exemplu, că ceea ce se transmite prin reproducere este în mod esenţial o cantitate mare de informaţii (gene) sau de instrucţiuni codate.

Nu putem accentua suficient de mult că ceea ce face selecţia naturală de fapt este să se descotorosească de informaţie.

Prin definiţie, ea nu este capabilă să creeze ceva nou. În exemplul de mai sus, plantele au devenit mai capabile să supravieţuiască climei uscate datorită eliminării anumitor gene; adică ele au pierdut o parte din informaţia pe care au deţinut-o strămoşii lor. Informaţia pentru rădăcini mai lungi se afla deja în plantele originare; selecţia naturală nu a făcut să apară nimic nou şi nici să fie adăugat ceva la aceste plante.

Preţul plătit pentru adaptare, sau specializare, este întotdeauna pierderea permanentă a unor informaţii din acel grup de organisme. Dacă ar fi schimbat înapoi mediul, astfel încât rădăcinile scurte să fie singurul mod de supravieţuire pentru plante, informaţia pentru rădăcini scurte nu ar „reapărea” în mod magic, iar specia de plante nu ar mai fi capabilă să se adapteze în această direcţie. Singurul mod prin care să apară specia cu rădăcini scurte ca adaptare la mediu ar fi dacă lucrurile ar începe încă o dată cu specia originară „mixtă” sau „amestecată”, în care să fie prezente ambele tipuri de gene.

Limite intrinseci variaţiei

Într-un astfel de proces de pierdere a informaţiei, există automat o limită a variaţiei, deoarece nu se poate pierde informaţie la nesfârşit.

Acest lucru poate fi observat în prăsire care reprezintă o altă versiune (în acest caz, artificială) a selecţiei - principiul este exact acelaşi ca în cazul selecţiei naturale. Să luăm cazul cailor. Oamenii au putut prăsi tot felul de rase din caii sălbatici - cai mari pentru muncă, ponei de mici dimensiuni, ş.a.m.d. Dar curând apar şi limitele, pentru că selecţia poate opera numai pe baza a ceea ce este deja acolo. Poţi prăsi rase de cai cu păr alb, maro ş.a.m.d., dar selecţia nu va da naştere niciodată unei rase de cai cu părul verde - informaţia pentru părul verde nu există în populaţia de cai.

Limite ale variaţiei există şi pentru că fiecare rasă de cai deţine mai puţină informaţie decât rasa „sălbatică” din care se trage. Bunul simţ adevereşte că nu poţi începe cu ponei Shetland pentru a prăsi cai de tracţiune Clydesdale - informaţia pur şi simplu nu se mai găseşte acolo! Cu cât este mai mare specilizarea (sau „adaptarea”, în acest caz adaptarea la cerinţele persoanei umane care face prăsirea şi care reprezintă „mediul”), cu atât mai mult putem fi siguri că informaţia genetică a fost în mod considerabil „subţiată” sau sărăcită şi este posibil cu atât mai puţin să aibă loc variaţii viitoare pornind de la această cantitate de informaţii.

Aceste date evidente şi logice dovedesc că selecţia naturală se află la o distanţă considerabilă faţă de procesul creativ, „ascendent” şi nelimitat închipuit de Darwin.

Desigur, teoreticienii evoluţiei ştiu acest lucru. Ei ştiu că trebuie să se bazeze pe un alt proces care să creeze informaţia nouă necesară, întrucât povestea evoluţiei o cere. Ea spune că odată a existat o lume a creaturilor vii fără plămâni. Apoi a apărut cumva informaţia pentru plămâni, dar pene nu erau atunci în lume - mai târziu au apărut şi ele. Dar adevărul fundamental este că, prin sine, selecţia naturală nu are capacitatea de a crea. Ea reprezintă un proces de „triere”, de selectare dintre mai multe lucruri care trebuie să existe mai întâi.

Ce putem spune despre mutaţii - sunt ele o dovadă pentru evoluţie?

Din moment ce selecţia naturală poate doar tria, teoreticienii de astăzi ai evoluţiei se bazează pe mutaţii (greşeli de copiere întâmplătoare în procesul de reproducere) pentru a crea materia primă, pe baza căreia să poată opera apoi selecţia naturală. Dar acesta este un aspect separat. S-a dovedit în mod congingător că mutaţiile nu adaugă informaţii noi şi că din punct de vedere teoretic mutaţia este serios limitată în acest domeniu.² Unul dintre principalii oameni de ştiinţă a informaţiei din lume, Dr. Werner Gitt de la Federal Institute of Physics and Technology din Braunschweig, Germania, spune: „Nu se cunoaşte nicio lege naturală, prin care materia să poată da naştere informaţiei şi nu se cunoaşte niciun proces fizic sau fenomen material, care să poată face acest lcuru”³ Provocarea sa ca această afirmaţie să fie falsificată din punct de vedere ştiinţific a rămas fără răspuns de când a fost publicată pentru prima dată. Chiar şi acele mutaţii care oferă un beneficiu pentru supravieţuire sunt considerate a fi pierderi de informaţie, nu crearea acelui material nou extrem de necesar, pe baza căruia să poată opera apoi selecţia naturală.⁴

(1) Taylor, I., In the Minds of Men (TFE Publishing, Toronto, Canada, pp. 125-133, 1984).
(2) Caseta video From a Frog to a Prince, produsă de Keziah, distribuită de Answers in Genesis. Vezi şi Spetner, L.S., Not by chance! (The Judaica Press Inc., New York, 1998).
(3) Gitt, W., In the beginning was information (Christliche Literatur-Verbreitung, Germany, p. 79, 1997).
(4) Wieland, C., "Beetle bloopers," Creation 19(3):30, 1997.

[NOTĂ: Articolul de mai sus a fost scris de Dr. Carl Wieland şi folosit cu permisiune de pe www.AnswersInGenesis.org. Pentru a citi întregul lor articol despre mutaţii, vizitaţi
http://www.answersingenesis.org/home/area/re2/chapter5.asp]

Notă editorială:

Mutaţiile vor produce noi caracteristici, ca de exemplu dezvoltarea rezistenţei bacteriale la antibiotice. Dar chiar şi în cazul acestor mutaţii nu se creează o nouă informaţie genetică. Chiar şi caracteristicile folositoare şi adaptative se nasc prin pierderea informaţiei genetice.

Au fost cazuri în care a crescut cantitatea de informaţie genetică, dar nu şi informaţia ADN-ului însuşi. Cu alte cuvinte, evoluţia ar avea nevoie de gene noi, de o informaţie genetică nouă, pentru a avea loc în cadrul unei specii, ca de exemplu să apară pene la reptile. Totuşi, chiar şi atunci când au loc mutaţii ale genelor, acestea măresc doar cantitatea ADN-ului, fără a adăuga noi informaţii genetice funcţionale.

Dumnezeu ne-a spus că El a pus aici toate elementele. Capitolul 1 din cartea Genezei din Biblie afirmă că vegetaţia, plantele şi pomii au fost toate create „după soiurile lor”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru animale. Ni se spune că vieţuitoarele din ape, păsările, vitele, târtoarele şi animalele sălbatice au fost create „după soiul lor” (Geneza 1:21, 24). Toate speciile diferite de animale au părut odată, nu treptat de-a lungul timpului, şi nu au evoluat dintr-o specie în alta.

Geneza ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său” (Geneza 1:26), lucru care nu s-a întâmplat cu plantele sau animalele. Omul aparţine unei „specii” diferite decât plantele şi animalele.

Dumnezeu doreşte ca fiecare dintre noi să începem o relaţie cu El, pentru ca să-L cunoaştem aşa cum este şi să ne relaţionăm la El la un nivel personal. Evoluţia sugerează că oamenii sunt înrudiţi cel mai mult cu animalele şi cu natura. Şi totuşi Dumnezeu ne-a făcut oameni nu numai pentru a ne relaţiona la mediul nostru înconjurător, ci şi pentru a ne bucura de o relaţie cu Sine. Următorul articol vorbeşte despre Ce ai tu în comun cu Dumnezeu. Pentru a afla cum să începi o relaţie cu Dumnezeu, citeşte Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.

Trimite această pagină unui prieten

Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu