Cea mai mare provocare a
mea la Univeristatea Stanford
Detensionare pentru studenți
De Heather Williams
Toată lumea îmi amintește că sunt studentă la Stanford. Stanford - Harvard-ul Vestului, Disneyland-ul Nordului - scoate sute de lideri mondiali în fiecare an în luna iunie. Aici la Stanford ne pasionează ideea de a ne uni forțele pentru a face lumea aceasta un loc mai bun, un loc perfect. „Tu poți schimba lucrurile!” „Puterea este în interiorul tău!” Acestea sunt motto-urile pe care le auzim și după care ne ghidăm viața de zi cu zi. Concepția dominantă despre lume și viață din universitatea mea nu prea mai lasă loc slăbiciunilor morale sau personale. Dacă spui că ai nevoie de salvare (mântuire), înseamnă că admiți că ești înfrânt.
Când am ajuns la Stanford, lumea era la picioarele mele, așteptând să fie revoluționată. Mergeam la întâlniri de politică, am urmat cursuri despre rasism și dreptate socială și m-am implicat în serviciul comunitar. Credeam în puterea din interiorul meu de a avea un impact semnificativ în societate. Meditam elevi din ciclul primar, care proveneau dintr-un mediu sărac, mergeam și îi vizitam pe oamenii fără adăpost, adunam mâncare rămasă de la cantină, pe care o duceam celor flămânzi. Totuși, cu cât am încercat mai mult să schimb lumea, cu atât am devenit mai frustrată. M-am confruntat cu birocrația, cu apatia și cu... păcatul. Am început să cred că natura umană are probabil nevoie de o reparație capitală.
În această perioadă am fost provocată de către una dintre prietenele mele să citesc Biblia. Când am venit la facultate, uram Biblia. Credeam că este o carte homofobică și sexistă, care pretinde în mod rigid că este singura care are dreptate - acestea fiind elementele de bază ale intoleranței. În ce mă privește, am crescut într-un mediu în care Biblia era folosită drept „armă”. Când eram în liceu, cei mai mulți creștini pe care i-am întâlnit foloseau Biblia pentru a mă determina să-mi revin în fire, decât pentru a-mi explica ce conțineau paginile ei. Cei mai mulți își afirmau sus și tare convingerile cum că eu voi merge direct în iad din cauza gândirii mele liberale. Totuși, când prietena mea din facultate a pus la îndoială cunoștințele mele reale despre Biblie (adunate de la Școala duminicală pentru copii și de la orele de literatură din clasa a IX-a, când discutam despre „cele mai mari realizări” ale istoriei), mi-am dat seama că știam foarte puține dspre Iisus și ucenicii Săi.
Așa că am citit-o. Într-o noapte, am dat peste o istorisire pe care o relatează Luca, un urmaș al lui Cristos, când vorbește despre vestea bună a lui Iisus. Istorisirea era despre o femeie care trăia o viață păcătoasă într-un oraș anume. Ea a venit la Iisus să plângă la picioarele Sale în timp ce Acesta era în casa unui om foarte important. În timp ce citeam, am înțeles foarte clar că această femeie dorea iertare - un cuvânt de la Iisus, care să îi vorbească inimii ei frânte și slăbiciunii din viața ei. Niciodată înainte, în toate cărțile pe care le citisem, nu m-am identificat cu vreo persoană mai mult decât mă idetificam cu această femeie. Și eu mă simțeam obosită și slăbită - obosită să mai lucrez pentru cauze bune, obosită să mai fiu încrezătoare, obosită de șarada și rușinea vieții mele personale. În timp ce plângeam, am spus cu voce tare: „Iisuse, dacă exiști cu adevărat, dacă ești încă aceeași perosană care erai în această istorisire, am nevoie de Tine în viața mea”. Cuvintele pe care Iisus le-a spus acelei femei cu 2000 de ani în urmă erau aceleași cuvinte care au răsunat în inima mea: „Păcatele îți sunt iertate”.
În acea noapte s-au risipit toate frustrările mele și am descoperit puterea să trăiesc viața de dreptate și milă, pe care am căutat-o dintotdeauna. Vechiul cântecel de la Școala duminicală pentru copii s-a dovedit a fi adevărat: „El e tare, eu sunt slab”. Recunoașterea păcatului și a slăbiciunii mele m-a adus într-o stare de smerenie. Mi-am dat seama că schimabrea eficientă și puternică începe în urma întâlnirii cu sursa dragostei puternice - Iisus Însuși.
După acea noapte, am citit tot mai mult din Biblie, am căutat alți creștini și am încercat să-L înțeleg din punct de vedere intelectual pe Iisus pe care Îl întâlnisem. Prietenii mei și prietenul meu de atunci erau îngrijorați că deveneam o fanatică religioasă. Și eu eram îngrijorată! În final, m-am înstrăinat de cei mai apropiați prieteni ai mei. Transformarea mea dintr-o persoană agnostică într-o creștină devotată era un lucru prea ciudat pentru ei. Ei nu se puteau raporta la libertatea pe care eu am găsit-o prin recunoașterea „păcătoșeniei mele”. Acest lucru îi irita. Se temeau că îi judec, văzând în ei imperfecțiune și slăbiciune. Odată un prieten mi-a spus: „Nu înțeg cum o persoană inteligentă ca tine poate da crezare unor astfel de concepte învechite ca păcat și iertare”. Acum nu înțeleg cum putem funcționa în această lume fără aceste concepte.
Nu mai pot crede că suntem niște ființe morale pure, capabile să stabilim o moralitate rațională și să trăim conform acesteia. Suntem slabi și în slăbiciunea noastră păcătuim unii împotriva altora din cauza mândriei noastre, a egoismului și a lipsei de dragoste. Acum văd viața și lumea aceasta cu alți ochi. Nu mai consider că o educație mai bună, o guvernare mai bună sau o comunicare mai bună este tot ce avem nevoie. Avem nevoie de eliberare, nu de îmbunătățire. Conceptul de bază al păcatului spune că suntem total depravați și că avem nevoie de intervenția divină, care să ne ajute și să ne vindece. Noi nu ne putem ajuta singuri.
Când am terminat facultatea, eram o persoană foarte diferită, deși încă mă mai pasiona dreptatea socială și îndreptarea răului. Universitatea mi-a oferit oportunități incredibile de a mă maturiza ca femeie și ca activist. Diferența majoră este că acum știu că orice putere pe care o am vine din dependența zilnică de Iisus și de puterea Sa de a-mi schimba și recrea caracterul. Încă vreau să revoluționez lumea, numai că acum mă ocup de câte o persoană odată.
Trimite această pagină unui prieten
Cum să începi o relație cu Dumnezeu