Paralizată, dar nu doborâtă

Modul în care o persoană a făcut faţă unei răni la coloană şi sentimentelor de mâhnire şi disperare după un accident de înot şi cum a găsit ea speranţă

De Stacy James

Eram în facultate când am paralizat de la gât în jos în urma unui accident de înot. Într-o fracţiune de secundă universul meu s-a schimbat pentru totdeauna. Dintr-o studentă foarte activă, m-am transformat într-o persoană care nu mai putea face lucrurile pe care le iubea: nu mai puteam alerga, dansa, sau cânta la pian şi la chitară. Avusesem în plan să devin misionară şi să Îi slujesc lui Dumnezeu cu viaţa mea. Cum de a îngăduit El să mi se întâmple aşa ceva?

Stăteam adesea în pat şi plângeam, pentru că mă simţeam prinsă în capcană în propriul meu trup pe care nu îl mai puteam controla, pentru că m-am înstrăinat de prieteni, pentru că doctorii ar fi trebuit să mă poată vindeca. Eram nervoasă atunci când unii medici păreau atât de superficiali cu privire la situaţia mea şi când ceilalţi colegi de facultate se holbau la mine în timp ce mergeam cu căruciorul pe coridor.

Citisem în Biblie că Dumnezeu a spus odată că, dacă ajungem să Îl cunoaştem, nu ne va părăsi niciodată. Deşi eram disperată, ştiam că mai există speranţă, pentru că Dumnezeu mă iubea şi încă mai avea un scop cu viaţa mea. Puteam alege să cred acest lucru şi să Îl las să vină cu mine prin încercarea aceasta sau să fiu amărâtă şi mânioasă pe El. Am ales să Îl urmez, cu toate că în acel moment sentimentele îmi dictau contrariul.

Atunci când ni se întâmplă lucruri rele, suntem adesea tentaţi să ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu pentru noi: „Dumnezeule, dacă m-ai iubi, nu m-ai lăsa să sufăr aşa”. Am învăţat că nu circumstanţele trebuie să ne influenţeze credinţa în dragostea lui Dumnezeu. „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi a fost arătată prin faptul că El L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu născut, pentru ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Acesta este lucrul la care trebuie să privim pentru a înţelege dragostea lui Dumnezeu. Nu la binecuvântări sau la absenţa acestora.

Am învăţat că dragostea nu înseamnă absenţa durerii sau a problemelor. Deseori, Dumnezeu foloseşte aceste lucruri pentru a ne ajuta să ne maturizăm şi să creştem. Viaţa este şi va continua să fie dificilă. Încă mă confrunt cu unele complicaţii în urma accidentului şi am avut persoane dragi care au murit. Natura vieţii este un amestec de bine şi de rău. Învăţ să accept acest lucru tot mai mult.

De asemenea, Dumnezeu ne dă libertatea să ne exprimăm durerea şi să plângem. Dacă nu facem acest lucru, ne înăbuşim durerea care în final este posibil să se dezlănţuie într-un mod distructiv. Când suferim, avem nevoie de timp pentru a ne rezolva conflictele interioare cu privire la acea pierdere sau criză, pentru a ne exprima durerea într-un mod sănătos. Nu trebuie să purtăm o mască, mai ales înaintea lui Dumnezeu. El ne-a creat şi ştie exact cum ne simţim. Încă Îi mai pomenesc lui Dumnezeu, în rugăciune, despre întrebările şi sentimentele mele; încă mai vorbesc despre aceste lucruri cu prietenii mei apropiaţi.

De asemenea, Dumnezeu ne promite o speranţă pentru viitor. Cu cât mă confrunt mai mult cu problemele la coloană, cu atât mai mult aştept ziua în care voi merge din nou pe picioarele mele în cer. El a creat pentru noi un loc unde nu va mai fi plâns, durere, boală sau moarte.

Nu mai simt amărăciune din cauza cirumstanţelor din viaţa mea. Am văzut bunătatea lui Dumnezeu, am devenit o persoană mai puternică şi mai degrabă aş fi într-un scaun cu rotile, cunoscându-L pe Dumnezeu, decât o atletă profesionistă milionară, care îşi va petrece eternitatea despărţită de El.

Pentru a afla mai multe despre povestea lui Stacy, vezi website-ul ei www.walkingvictorious.com.

Trimite această pagină unui prieten

Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu