Eliberare de tulburări de alimentaţie

Mulţi studenţi nu înţeleg care sunt cauzele tulburărilor de alimentaţie şi nici nu ştiu cum să primească ajutorul lui Dumnezeu. Găseşti în continuare informaţii despre tulburările de alimentaţie pentru ca să poţi obţine eliberarea...

De Susan Broadwell (împreună cu Kim Bubalo)

Lucrez cu studenţi de mai bine de 13 ani şi ţin discursuri pentru fetele din cămine şi din cluburi, care se confruntă cu tulburări de alimentaţie şi care au probleme cu imaginea trupului lor. Acest domeniu este unul foarte important pentru femeile din cultura noastră de astăzi. Şi eu m-am confruntat în trecut cu o tulburare alimentară, dar acum nu mai am această problemă.

Dă-mi voie să încep cu povestea a două prietene:

Brenda: Cu toate ne dădeam ochii peste cap în fiecare duminică dimineaţa când Brenda mânca gogoşi la bucătărie. Cred că se gândea că nimeni nu observa câţi mânca sau că pleca şi se întorcea la bucătărie după o jumătate de oră ca şi cum ar fi fost pentru prima dată când cobora pentru micul dejun. Dar toate ştiam că a mâncat gogoşi timp de două sau trei ore şi că era înnebunită după ele. Apoi, într-o seară, aşteptam să intru în baia de jos de lângă birou şi am auzit fâşâitul unei pungi de chipsuri. Atunci mi-am dat seama că Brenda mânca pe ascuns. Şi eu mă luptasem cu tendinţe anorexice. Deci mi-am dat seama că Brenda avea o problemă. Dar nu ştiam ce să fac, aşa că n-am făcut nimic. Îmi spuneam: „Ei bine, atâţia o fac şi nu e treaba mea să mă amestec în viaţa personală a altuia”. În plus, nu doream să pierd prietenia pe care o aveam cu Brenda. Era prea importantă pentru mine.

Judy: Era evident că Judy pierdea din greutate. Arăta bine, dar am început să observ că arăta foarte slabă, mai ales cu pantaloni scurţi. Îi vedeai oasele. Am întrebat-o despre acest lucru şi mi-a răspuns că a slăbit pentru că e puţin stresată, dar că altfel e bine. Am început să observ că mergea la sala de sport de două ori pe zi câte două-trei ore odată. Ea întotdeauna învăţa când noi ieşeam în oraş pentru cină şi spunea că a mâncat ceva mai devreme în camera ei. Ca prietene ale ei, toate am spus că şi noi am ţinut regim şi am slăbit pentru ca mai apoi să creştem din nou în greutate. Deci pentru ce să ne îngrijorăm? Ştiam însă prea puţin că ea se distrugea literalmente şi că urma să moară.

Poate cunoşti pe cineva care se luptă cu o tulburare alimentară sau te întrebi dacă nu cumva tu eşti în această situaţie. Tulburările de alimentaţie se întâlnesc des în campusuri universitare astăzi. Poate te gândeşti să cauţi ajutor sau tratament pentru o tulburare alimentară. Dacă crezi că poate te confrunţi cu o astfel de problemă, vreau să ştii că există o cale prin care să găseşti eliberarea şi să cunoşti cu adevărat ce înseamnă iubirea şi acceptarea. Dacă încercarea ta de a găsi aprobare şi de a obţine controlul asupra vieţii tale te-a împins să fii slabă cu orice preţ (fie prin a-ţi provoca voma, fie prin a nu mânca deloc), vreau să ştii că există o cale mai bună, despre care o să vorbesc mai târziu. Dar mai întâi aş vrea să te ajut să înţelegi tulburările de alimentaţie.

Primul pas în tratarea tulburărilor de alimentaţie este să ştii ce sunt acestea

Există două categorii principale de tulburări de alimentaţie: anorexia şi bulimia. Ele tind să apară la femeile cu profesii unde performanţa este foarte vizibilă, precum baletul, gimnastica, modelingul, industria de amuzament. Dar oricine poate fi afectat.

De obicei, problema se dezvoltă în adolescenţă sau în tinereţe. Adesea începe în perioadele de tranziţie către independenţă, de exemplu atunci când o persoană merge la facultate, sau când stresul este mare şi nu există alte căi de eliberare a conflictelor şi a tensiunii emoţionale. Poate fi declanşată de despărţirea de un prieten sau de un soţ. Şi bărbaţii pot avea tulburări de alimentaţie, în special atleţii sau cei pentru care greutatea mică este un avantaj. Dar în general problema se întâlneşte la femei.

Ajutor pentru tulburările de alimentaţie: Înţelegerea anorexiei

• Refuzul de a păstra o greutate normală a corpului - de obicei cei care suferă de anorexie au o greutate cu cel puţin 15% mai mică decât este normal. De exemplu, dacă ai 1,62 m şi cântăreşti 47 kg, ai o greutate cu 15% mai mică decât cea normală de aproximativ 56 kg. Doar pentru că eşti slabă nu înseamnă neapărat că eşti anorexică. Şi ereditatea joacă un rol important în aceasta.
  
  
• O teamă acută de a câştiga în greutate sau de a deveni grasă. Apoape toate adolescentele au această teamă. Anorexia implică şi un nivel ridicat de exerciţii fizice, chiar de hiperactivitate. (Eu obişnuiam să învâţ stând în picioare pentru că prin aceasta pierdeam mai multe calorii decât dacă stăteam jos.) Adesea presupune un regim foarte bine dezvoltat şi extrem de exerciţii care durează câteva ore pe zi; uneori aceste exerciţii sunt repetate de mai multe ori în aceeaşi zi.
  
  
• O imagine distorsionată a trupului. Persoana se vede grasă, deşi are o greutate sub nivelul normal indicat.
  
  
• Absenţa a cel puţin trei cicluri menstruale consecutive. (Acest fenomen este întâlnit şi la atlete, dar nu are nimic de a face cu anorexia.)
  
  
• Pe măsură ce tuburarea alimentară devine tot mai severă, împreună cu înfometarea apar şi depresia şi apatia.

Multe persoane prezintă una sau mai multe dintre aceste simptome. LUAT CA ÎNTREG, ai diagnosticul pentru anorexie. Criteriul final este dacă femeia va câştiga în greutate pe o perioadă de două săptămâni (de obicei, sub supravegherea unui medic).

Ajutor pentru tulburările de alimentaţie: Înţelegerea bulimiei

Bulimia se caracterizează prin:

• Dorinţa de a mânca foarte mult, dincolo de saturaţie. (Multe persoane simt această dorinţă atunci când ţin un regim alimentar sau se abţin de la mâncare.)
  
  
• Lipsa controlului asupra cantităţii de mâncare. De obicei, persoanele care mănâncă foarte mult o fac în secret. Unii mănâncă până adorm. O astfel de îmbuibare poate conţine între 1000 şi 60000 de calorii.
  
  
• Folosirea postului, a exerciţiilor fizice, a vomatului sau a laxativelor (între 20 şi 40 pe zi). Dar laxativele lucrează doar în partea inferioară a tractului gastro-intestinal, pe când mâncarea se absoarbe în partea superioară a acestuia. Laxativele duc la pierderea apei din organism şi la formarea unui stomac plat, dar apoi apar ca reacţie umflături, edeme şi constipaţie.
  
  
• Fluctuaţii în greutate de mai mult de 4 kg, provocate de perioade de îmbuibare şi de post. De aceea o persoană care suferă de bulimie poate să aibă o greutate normală sau poate să aibă o greutate sub sau peste cea normală.

Nimeni nu intenţionează să vomite ca mod de a controla hrana în fiecare zi. De multe ori acest lucru începe prin a o face din când în când după o petrecere sau după o cină mare în oraş. Apoi lipsa controlului asupra cantităţii de mâncare face ca acest fenomen să aibă loc mai des. Şi înainte de a-ţi da seama, dai afară de două-trei ori pe zi.

O anorexică poate ajunge la punctul în care şi-a scăzut atât de mult alimentaţia, încât trupul ei se revoltă. Nu-şi mai poate suprima foamea şi începe să mănânce puţin câte puţin. În final ajunge şi ea să mănânce foarte mult şi să dea apoi afară.

De ce este important ajutorul sau tratamentul în cazul tulburărilor de alimentaţie:

Rata mortalităţii printre cei care suferă de anorexie este de 15-20%. În cazul anorexiei, te laşi pur şi simplu să mori de foame, iar creierul şi inima se pot strânge în aşa fel încât să cauzeze probleme majore.

O femeie bulimică îşi poate păstra greutatea normală şi deci crede că nu există niciun pericol. Dar vomatul repetat poate cauza dezechilibru electrolitic, bătăi neregulate ale inimii, atac de cord, deshidratare, carii, sângerare internă, fisuri stomacale, fisuri ale vaselor de sânge de pe faţă, afecţiuni ale rinichilor, etc. Cunosc o studentă în anul terminal, care a fost bulimică în liceu, a cărei voce este permanent stricată, vorbind tot timpul cu un glas răguşit, lucru care i se trage de pe vremea când era bulimică.

Anorexia şi bulimia sunt formele cele mai lente de sinucidere la care poate recurge cineva.

Este de folos să cunoşti care sunt cauzele tulburărilor de alimentaţie

Sunt multe lucruri care contribuie la dezvoltarea unei tulburări de alimentaţie la o persoană:

1) Cultura noastră accentuează atributele fizice. Ni se spune că este crucial să fii slabă pentru a avea succes social, sexual sau chiar profesional.

2) Relaţiile noastre familiale. Atunci când cineva manifestă o tulburare alimentară într-o familie, este semn că acolo este ceva greşit, nu numai cu individul, ci şi cu familia. Există multe posibilităţi. Familia poate pune prea mare accent pe înfăţişare sau poate nu permite exprimarea sentimentelor, în special a mâniei. Deseori unul sau ambii părinţi sunt prea implicaţi în viaţa copilului. Copiilor nu li se permite să aibă intimitate pe măsură ce cresc. Uneori situaţia familială este total haotică datorită alcoolismului sau dependenţei de droguri, iar sentimentul nesiguranţei este atât de incontrolabil, încât copilul se întoarce spre măncare ca sursă de alinare şi protecţie.

3) Un al treilea factor care favorizează apariţia anorexiei sau a bulimiei sunt trăsăturile de personalitate. Anorexicii şi bulimicii tind să fie perfecţioişti şi să caute să realizeze foarte multe. Au un simţ moral şi etic foarte ridicat. De obicei ei sunt copii supuşi şi model. Ei încearcă să-i mulţumească pe ceilalţi şi să-şi ascundă mânia de ei înşişi şi de ceilalţi. Tind să nu aibă siguranţa valorii de sine, simţind că trebuie să-şi dovedească întotdeauna competenţa.

Iată cum a descris o femeie acest lucru: „Simt un nod constant în stomac. Niciodată nu mi-am dat seama de el până acum. Vine din îngrijorarea pentru „ei”. Nu ştiu cine sunt „ei”, dar mi-e teamă că mă vor vedea aşa cum sunt cu adevărat, nu adultul matur, ci copilul nesigur. Mi se pare că sunt cel mai nesigură pe mine atunci când mănânc foarte mult şi apoi dau afară”.

Toţi experimentăm astfel de sentimente uneori. Dar persoana care suferă de o tulburare alimentară le simte mult mai tare şi mult mai des. Ea încearcă să deţină controlul în toate, dar se teme că n-o va putea face. Se îndoieşte de înfăţişarea ei, de talentele şi abilităţile ei şi simte că tot ceea ce poate controla cu adevărat este greutatea propriului trup.

Povestea mea despre tratamentul şi ajutorul pe care le-am primit pentru tulburarea alimentară:

Acum că am explicat toate acestea, daţi-mi voie să vă împărtăşeşsc povestea mea. Am crescut într-o familie care, din afară, părea să fie perfectă. Aveam bani, aveam cea mai mare casă de atunci, mergeam în locuri exotice în concediu şi arătam fericiţi. Dar înăuntru eram cu totul altfel. Tatăl meu era dependent de muncă, călătorea foarte mult şi mai era şi alcoolic. Nu ştiai niciodată ce te aşteaptă acasă şi, cu toate că aveam toate lucrurile materiale pe care mi le doream, nu aveam dragostea şi acceptarea tatălui meu. Am învăţat foarte devreme să nu mă încred sau să nu depind de el, pentru că întotdeuna mă dezamăgea. „Sigur ajung acasă pentru cină, dragă. Promit.” Dar mergeam încă o seară la culcare fără să-l fi văzut. „Iau primul avion ca să ajung la spectacolul tău. Crede-mă, nu vreau să-l pierd pentru nimic.” Dar când mă uitam la audienţă, studiind feţele oamenilor, pe el nu-l vedeam nicăieri.

Imaginea şi statutul erau foarte importante pentru tatăl meu - cum arătai, cu ce te îmbrăcai, ce fel de casă aveai, ce fel de maşină conduceai, cât de mulţi bani aveai şi multe-multe altele. Aşa că de mică am învăţat că nu contează atât de mult cum eşti pe dinăuntru; cel mai important era ce se vedea în afară.

Pentru că tata era alcoolic, atmosfera în familie era foarte imprevizibilă şi instabilă. Nu ştiai niciodată dacă are o dispoziţie bună când vine acasă sau dacă va veni beat; nu ştiai dacă nu cumva te vei trezi noaptea pentru că ţipa şi urla şi dacă va veni poliţia; şi nu ştiai dacă te vei trezi dimineaţa fără ca el să mai fie acolo pentru că plecase din nou noaptea.

Îmi doream atât de mult dragostea şi acceptarea lui, dar nu o simţeam niciodată. Deci am încercat să fiu bună, să iau note bune la şcoală, să fiu cea mai bună la tot ce făceam - dar tot ce auzeam era „Ai făcut o treabă bună, draga mea. Trebuie să plec acum. Ne vedem mai târziu”.

Viaţa mea s-a prăbuşit într-o noapte când m-am trezit şi i-am auzit pe părinţi certându-se foarte rău. Tata avea o aventură, iar mama ameninţa că o să divorţeze. Eram sperită, singură şi plină de frică. La cine să mă duc? La noi, rufele murdare se spălau în familie. Nu vorbeai niciodată despre ele. Trebuia să ne păstrăm imaginea.

Şi aşa am început să mor pe dinăutru. Arătam bine în afară, dar am început să mă retrag într-o lume interioară. Trăiam o viaţă dublă - cine pretindeam că sunt în afară şi cine simţeam şi gândeam cu adevărat în interior. Eram la doi poli opuşi. În afară arătam bine, păream întreagă, eram sociabilă, luam note bune, făceam totul bine. Dar în interior eram speriată, singură, confuză şi mânioasă.

Eram adesea prinsă la mijloc în certurile părinţilor, aşa că mă ascundeam în camera mea şi mă uitam la televizor, sperând că ei nu ştiu unde sunt. Nimeni nu observa că petreceam foarte mult timp acolo. Mama mea încerca doar să supravieţuiască.

Mi-am creat în camera mea o lume falsă, în care mă simţeam sigură. Televizorul a început să mă controleze. Visam şi-mi imaginam că sunt acele persoane pe care le vedeam la televizor şi în casele lor. Am început să doresc să fiu şi să arăt ca ele. Nu a fost un lucru conştient - s-a întâmplat pur şi simplu - şi aşa am început să trăiesc în lumea mea falsă. Am început să mă îndepărtez încet de toţi şi de toate. Notele mele erau foarte bune (aveam numai 10) şi nu m-am răzvrătit niciodată, aşa că părinţii mei m-au lăsat în pace.

Apoi a venit cea mai urâtă zi din viaţa mea. Părinţii ne-au spus mie şi surorii mele că divorţează. Credeam că mor. Mama a intentat divorţul, iar tata era furios. Ne-a spus că mama a ruinat viaţa lui şi pe a noastră şi că nu vom avea niciodată bani pentru mâncare şi pentru a locui într-o casă, că vom ajunge în stradă şi că putem să ne luăm adio de la şcoală. Eram atât de speriată şi de îngrozită. Nu aveam niciun control asupra a ceea ce se întâmpla.

Aveam 15 ani atunci şi începeam să mă „îngraş”, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Toate prietenele mele vorbeau despre diete şi mişcare fizică şi de ce să nu încerc şi eu - şi eu aveam nevoie. Dar mişcarea fizică a devenit o obsesie şi o scăpare pentru mine. Am început să fac mai întâi 30 de minute de exerciţii pe zi, apoi o oră, câteva ore, iar în final tot timpul cât eram acasă. Apoi nu mai puteam sta liniştită în clasă. Mă gândeam la câte calorii pot pierde dacă îmi mişc picioarele, mergeam la şcoală pe ruta mai lungă, etc. Am început să nu mai mănânc micul dejun şi să pierd în greutate. Oamenii au început să observe şi-mi spuneau: „O, ai slăbit - arăţi grozav!” Mă simţeam foarte bine să aud asta. Mă gândeam că poate acum voi ajunge populară şi nu voi mai suferi în interior. Deci făceam şi mai multă mişcare, nu mai luam prânzul, iar apoi nu am mai luat nici cina. Trăiam doar cu câteva sute de calorii pe zi.

De la 2 kg am ajuns să pierd 4, apoi 6, apoi 8, făcând mişcare fizică timp de 5-7 ore pe zi. Procesul fizic începea să devină tot mai neplăcut. Nu mă mai puteam concentra la nimic decât la cât am mâncat. Câte calorii am consumat? Câte calorii am ars? Cum pot face să nu mai mănânc la prânz şi la cină? Nu mă puteam opri şi simţeam că am pierdut şi mai mult controlul decât înainte. Mă simţeam atât de singură şi nu aveam nicio siguranţă şi niciun control asupra lucrurilor din viaţa mea. Deci ceea ce a început ca un lucru mic şi nevinovat a devenit o obsesie şi a preluat controlul. În luna decembrie a acelui an aveam 51 de kg. Până în mai am ajuns la 30 de kg şi era o minune că mai eram în viaţă. Cu toate acestea, în mintea mea eu eram tot grasă şi trebuia să mai slăbesc încă 2 kg şi atunci voi fi fericită, mă voi plăcea şi alţii mă vor plăcea şi ei.

Tratamentul standard pentru tulburările de alimentaţie:

Am fost dusă la o clinică unde am stat trei luni. Eram foarte supărată. Îi uram pe prinţii mei şi pe doctorii care m-au pus acolo. Cum îndrăznesc ei să-mi controleze viaţa? O să le arăt eu - o să ies de aici - o să fiu o fată cuminte - o să fac ce vor ei, dar îmi voi recâştiga controlul şi voi deveni din nou slabă. Nu vor reuşi să mă facă să fiu grasă!

Şi asta am şi făcut. Am îndeplinit ce au vrut ei şi am ieşit din spital. În timp ce eram în spital, am primit multă consiliere individuală şi de familie. Am învăţat ceva, dar nu destul pentru a-mi rezolva toată problema. Consilierii nu mi-au oferit nimic din afara mea care să mă ajute să ies din tiparele mele şi să-mi alin durerea.

Am ieşit de acolo şi am început să merg din nou în jos. Anorexia este una dintre cele mai dificile lucruri de biruit şi cei mai mulţi mor din cauza ei sau trăiesc la limita existenţei. De fapt, am fost în spital împreună cu alţi 14 băieţi şi fete; iar după trei ani de la externare eu eram singura rămasă în viaţă - toţi ceilalţi au murit din cauza tulburării de alimentaţie sau pentru că s-au sinucis.

Unde am găsit ajutor veritabil pentru tulburarea alimentară:

Am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că a face lucrurile de una singură nu funcţionează. Mi-aduc aminte că într-o noapte eram atât de sătulă de mine însămi şi de viaţa mea, încât am strigat către Dumnezeu. I-am spus cum mă simţeam şi L-am rugat să mă ajute. Nu sunt sigură de ce am apelat la Dumnezeu în acel moment, dar cred că în adâncul meu ştiam că nimic altceva nu va mai rezolva problema. Ştiam că nu sunt atât de puternică pentru a o mai rezolva şi că nicio altă persoană nu mă mai putea face să mă simt mai bine sau să mă simt iubită. De ani de zile mă luptam cu probleme alimentare, nesiguranţă, singurătate şi ajunsesem la capătul puterilor.

Psihologii şi medicii ne pot ajuta să primim vindecare emoţională şi fizică. Dar ei neglijează a treia dimensiune care este la fel de importantă, şi anume cea spirituală. Alcoolicii recuperaţi şi alţii îţi pot spune că psihologia nu are rezultate durabile în afara lui Dumnezeu.

Ştiu că singurul motiv pentru care mai sunt în viaţă astăzi este că am ajuns să-I cunosc pe Dumnezeul universului şi pe Fiul Său, Iisus Cristos. Dă-mi voie să-ţi spun pe scurt cum m-a ajutat acest lucru să fiu unde sunt astăzi.

Odată ce m-am întors la Dumnezeu, lucrurile au început să se schimbe treptat. Încă mă luptam cu mâncarea, cu mişcarea fizică, etc. Dar am început să simt în suflet o pace pe care nu o mai simţisem niciodată înainte. Am început să citesc Biblia, să mă rog şi să-I spun lui Dumnezeu cum mă simt. Am învăţat aşa de multe despre dragostea, acceptarea şi iertarea lui Dumnezeu şi mi-am dat seama că El este singurul care poate să-mi umple golul din interior. Am învăţat că Dumnezeu nu este o fiinţă distantă şi înspăimântătoare undeva acolo sus, ci că El este personal, că mă iubeşte şi mă place. Am învăţat că El este în control şi că face ca toate lucrurile să fie spre binele celor care Îl iubesc. Eu nu trebuia să fiu în control - pentru că era El - şi puteam sta liniştită.

Acest proces a durat zece ani pentru mine. Am avut nevoie de consiliere şi de creştere spirituală pentru a scăpa literalmente din adâncurile întunericului şi ale morţii, iar Dumnezeu a fost Cel care mi-a dat eliberare şi libertate.

Dumnezeu a devenit cea mai mare sursă de ajutor şi de tratament pentru tulburarea mea alimentară şi pentru viaţa mea

M-am luptat mulţi ani, dar cu cât învăţam mai multe despre Dumnezeu şi despre dragostea şi acceptarea Lui, cu atât mai mult au început lucrurile să se schimbe şi cu atât mai puţin am început să caut acceptare şi dragoste în mâncare, mişcare fizică sau la oameni. Era o ironie, pentru că am crescut dispreţuindu-L şi urându-L pe Dumnezeu. Deci a-I încredinţa viaţa şi a-L iubi era un lucru radical pentru mine. Dar luând acea decizie pe când aveam 17 ani, cursul vieţii mele s-a schimbat radical. Ştiu că nu aş fi fost în viaţă astăzi dacă nu aş fi avut credinţă în Dumnezeu.

Acum nu mai am nicio problemă de alimentaţie. Este un verset în Biblie care spune că adevărul vă va face liberi, iar adevărul lui Dumnezeu şi al Cuvântului Său m-a eliberat pe mine. A durat mult timp, am vărsat multe lacrimi şi a fost necesară multă muncă, dar acum pot alerga şi pot face mişcare fără a mai fi o obsesie pentru mine. Pot să mănânc liber şi să nu mă mai îngrijorez de câte calorii consum. Ştiu ce poate declanşa vechile tiparuri, dar acum ştiu să recunosc acest lucru şi să caut ajutor la cineva, în loc să mă întorc la a nu mânca şi a mă ascunde. Trebuie să-mi amintesc mereu că siguranţa şi valoarea de sine nu se bazează pe ceea ce fac sau pe cum arăt - ci pe ceea ce crede Dumnezeu despre mine.

Acum îmi place viaţa! Am mulţi prieteni şi viaţa nu se rezumă la cum arăt. Desigur, vreau să arăt bine, să fiu în formă, mă lupt şi fac comparaţii; dar se întâmplă la un nivel normal, nu la un nivel nesănătos. Există libertate, bucurie şi împlinire!

În încheiere, daţi-mi voie să vă povestesc ceva despre o tânără pe nume Mary Wazeter. A fost o atletă proeminentă la olimpiade, care suferea de anorexie. Cu ceva timp în urmă s-a scris un articol favorabil despre ea în revista Sports Illustrated. A fost o elevă numai de nota 10 şi a intrat la Universitatea din Georgetown cu bursă. Părea că totul îi merge foarte bine. Dar într-o noapte rece de februarie, a sărit în râul Susquehanna. A supravieţuit încercării de a se sinucide, dar se află acum într-un scaun cu rotile, fiind paralizată de la gât în jos. După această experienţă, ea a scris următoarele:

„Am învăţat multe adevăruri despre viaţă în ultimele câteva luni. Unul este că adevărata mulţumire nu se dobândeşte în modul în care aşa de mulţi oameni se străduiesc să atingă perfecţiunea şi să se realizeze. Mulţumirea nu a venit pentru mine din faptul că eram o elevă numai de 10, că eram o atletă de campionat naţional sau că aveam o înfăţişare atractivă. Am experimentat adevărata mulţumire numai când am intrat într-o relaţie personală cu Dumnezeu, singurul care mi-a dat pace şi bucurie”.

Ceea ce este şi mai interesant cu privire la Mary Wazeter este că ea a urmat un tratament psihologic pentru problema ei înainte de a încerca să-şi pună capăt vieţii. Ea a spus: „Pentru mine a fost o problemă spirituală; ceea ce m-a ajutat să mă vindec a fost să ştiu că Domnul mă acceptă pentru cine sunt. Nici unul dintre psihologi nu a putut să-mi rezolve problema”.

Cred şi eu, ca Mary Wazeter, că soluţia de bază pentru aceste probleme sau pentru orice problemă este o relaţie cu Dumnezeu. Ceea ce am descoperit a fi adevărat în viaţa mea este că, prin dezvoltarea unei relaţii personale cu Dumnezeu prin Iisus Cristos, mi-am schimbat modul în care mă privesc pe mine însămi. În fiecare zi Dumnezeu îmi aduce aminte de dragostea Sa pentru mine, indiferent de ceea ce fac sau de cum arăt. El mă place chiar şi atunci când nu ajung la propriile standarde.

Eşti înteresată să cunoşti mai multe despre o relaţie cu Dumnezeu? Poţi începe să-L cunoşti pe Dumnezeu citind articolul Intră în relaţie.

Trimite această pagină unui prieten

Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu