Un student infestat cu virusul HIV şi bolnav de hemofilie a trăit cu speranţă… având un motiv. Cum poţi avea speranţă indiferent de lucrurile cu care te confrunţi în viaţă.

De Steve Sawyer

O istorisire personală adevărată… În şcoala primară, Steve Sawyer, bolnav de hemofilie, contractează virusul HIV şi hepatita C în urma unor transfuzii cu sânge infestat. Câţiva ani mai târziu, la vârsta de 19 ani, ştiind că moartea sa era iminentă, Steve îşi foloseşte ultimii ani din viaţă vizitând sute de cămine studenţeşti pentru a împărtăşi studenţilor ceea ce a învăţat el că înseamnă să trăieşti cu pace şi speranţă în mijlocul circumstanţelor îngrozitoare. Mii de studenţi care l-au auzit pe Steve ţi-ar spune că povestea lui adevărată, speranţa şi dragostea lui Dumnezeu le-au schimbat vieţile pentru totdeauna. Următorul material conţine unul dintre discursurile lui Steve, pe care l-a ţinut la Universitatea din California, Santa Barbara.

În largul coastei Maine, un vas al marinei naviga pe o ceaţă foarte densă. În acea noapte, ofiţerul a văzut o lumină constantă la distanţă şi imediat i-a spus căpitanului. „Este o lumină în depărtare şi se apropie de noi. Ce vreţi să fac?” Căpitanul i-a spus să-i semnalizeze vasului respectiv, atenţionându-l să-şi schimbe direcţia. Răspunsul care a venit înapoi a fost: „Nu, schimbă-ţi tu direcţia”. Din nou căpitanul i-a dat instrucţiuni ofiţerului să comande vasului care se apropia să îşi schimbe direcţia imediat. Încă o dată, răspunsul a fost: „Nu, schimbă-ţi tu direcţia”. Pentru ultima dată ofiţerul a semanlizat acelui vas, spunând: „Aici e căpitanul unei nave de război a Statelor Unite şi trebuie să-ţi schimbi imediat direcţia”. Răspunsul a fost: „Nu, tu trebuie să-ţi schimbi direcţia. Aici este turnul de lumină al navigaţiei”.

Povestirea ilustrează modul în care noi oamenii tindem să ne comportăm atunci când avem de-a face cu durerea şi suferinţa. Întotdeauna vrem ca circumstanţele să se schimbe, în loc să ne schimbăm noi, pentru a înfrunta acele circumstanţe. Viaţa mea ilustrează foarte bine acest lucru.

Perioada de început

M-am născut cu hemofilie, o disfuncţie a sângelui, care face ca oasele şi încheieturile să mi se umfle fără motiv. Hemofilia se tratează cu ajutorul unei proteine luată din rezervele de sânge donat. Ei bine, între anii 1980 şi 1983, una dintre persoanele care dona sânge către rezerva mea individuală era infestată cu virusul HIV. Rezultatul a fost că toată medicaţia pe care am primit-o de la acea rezervă de sânge era infestată cu acel virus. Mai târziu, am contractat hepatita C în acelaşi fel.

De fapt, nu mi s-a spus că sunt seropozitiv decât mult mai târziu, când eram în clasa a X-a. Când am aflat, reacţia mea iniţială a fost destul de obişnuită pentru un om care are de-a face cu ceva pe care nu-l poate controla. Pur şi simplu am negat faptul că eram infestat cu HIV şi am încercat să simulez că acest lucru nu era adevărat. SIDA nu provoca dureri cum făcea hemofilia. Când ai hemofilie şi ţi se umflă muşchii şi încheieturile este foarte, foarte dureros. Dar SIDA nu manifesta niciun fel de simptome vizibile. Nu prea puteai observa această boală, aşa că era uşor să pretind că nu o am. Tot aşa au reacţionat şi părinţii mei. „Arăţi bine, pari în regulă, deci trebuie să fii bine”, spuneau ei.

Negarea

Un exemplu excelent de o astfel de negare se găseşte în filmul Monty Python’s In Search of the Holy Grail. Într-una din scenele filmului, regele Arthur merge la trap prin pădure şi întâlneşte un cavaler cu armură neagră, pregătit de luptă. Cavalerul îi blochează calea, iar regele Arthur îşi dă seama că nu va reuşi să treacă de el decât dacă îl învinge în luptă. Urmează lupta, iar regele Arthur reuşeşte să-i taie braţul cavalerului. Îşi pune sabia în teacă, se pleacă înainte şi porneşte să treacă, dar cavalerul spune: „Nu!” Regele îi răspunde: „Ţi-am tăiat braţul!” Cavalerul se uită la braţul tăiat şi spune: „Nu, nu mi-ai tăiat nimic!” Regele Arthur se uită în jos şi spune: „Uite-ţi braţul acolo!” Dar cavalerul răspunde: „E doar o rană în carne”. Regele îşi dă seama că va trebui să-l mutileze serios pe acest tip pentru a trece de el. Deci lupta continuă, iar regele Arthur îi taie cavalerului toate membrele până când rămâne doar un ciot cu cap. În timp ce regele Arthur trece la trap mai departe, îl poţi auzi pe cavaler strigând din urmă: „Întoarce-te, laşule, că o să-ţi mănânc picioarele!”

Nu mai e nevoie să spun că acel cavaler trăia în negare. Nu putea accepta faptul că a pierdut bătălia. Şi deşi acesta este un exemplu amuzant de negare, pericolele negării sunt foarte, foarte reale. Dacă aş fi continuat să neg faptul că eram infestat cu HIV, poate nu m-aş fi păzit cum trebuie în cazul unor mici tăieturi la deget sau altceva asemănător şi aş fi rănit serios sau chiar aş fi omorât pe cineva. Dar şi viaţa ta este pusă în pericol atunci când negi ceva de genul virusului HIV. Atunci când ascunzi ceva pentru aşa mult timp şi încerci să pretinzi că nu există, acel lucru se agraveză, iar în final explodează.

Inutilitatea negării

Timp de 3 ani am putut nega faptul că eram infestat cu virusul HIV. Totuşi, în clasa a XII-a m-am îmbolnăvit rău. Simptomele bolii au început să fie vizibile. Globulele albe sunt cele care luptă împotriva infecţiilor şi numărul lor îţi spune dacă eşti infestat cu virusul HIV. Când numărul globulelor albe scade sub 200, aceasta înseamnă că SIDA s-a extins mult. Ei bine, numărul globulelor mele albe era de 213 şi erau în scădere. Mi-era foarte, foarte rău şi eram foarte palid. Nu mai reţineam mâncarea în organism. Nu mai puteam pretinde că nu aveam SIDA, pentru că boala era foarte, foarte reală.

Negarea nu mai era o opţiune, aşa că a trebuit să găsesc o nouă modalitate prin care să fac faţă situaţiei în care mă aflam. Primul lucru pe care am încercat să îl fac a fost să dau vina pe altcineva. Am crezut că mă voi simţi mai bine dacă cineva ar veni să îmi spună: „Steven, e vina mea. Îmi pare rău”. Aşa că la început am decis să învinovăţesc întreaga comunitate de homosexuali. A fost o eschivare uşoară. Dar după ce m-am gândit mai bine la acest lucru, mi-am dat seama că este stupid să dau vina pe un grup întreg de oameni pentru problema mea. Apoi am decis să Îl învinovăţesc pe Dumnezeu. Nu prea credeam în Dumnezeu pe atunci, dar m-am gândit că, dacă cineva are controlul situaţiei, acel cineva trebuie să fie Dumnezeu. Aşa că L-am învinovăţit pe El.

Mânia

Când ai ceva asupra căruia să îţi concentrezi toată durerea acumulată, aceasta se transformă în mânie şi în cele din urmă, în furie. Acum începusem să reacţionez cu mânie la tot ce mi se întâmpla. De fiecare dată când cineva spunea ceva care mă indispunea, explodam. Loveam pereţii. Îmi distrugeam camera. Lucruri de genul acesta.

Dar am descoperit că mânia îţi poate controla mintea şi te împiedică să acţionezi raţional. Mai rău, când mânia se dezlănţuie, îi răneşti pe cei pe care îi iubeşti. Un mod mult mai bun de a trata durerea este să plângi, pentru că asta nu răneşte pe nimeni, iar după aceea te simţi mult mai bine.

Odată eram în camera mea şi ajunsesem la limita limitelor. Mă simţeam foarte rău şi pierdusem foarte mult în greutate. Ţipam, Îl înjuram pe Dumnezeu, loveam pereţii când tata a intrat înăuntru şi a închis uşa după el. Tatăl meu este un alcoolic care urmează un program de reabilitare. La întâlnirile alcoolicilor anonimi la care a participat, tata a auzit vorbindu-se despre o Putere superioară, despre Dumnezeu. El s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Ştii Steve, eu nu te pot ajuta. Doctorii nu te pot ajuta. Mama nu te poate ajuta. Tu nu te poţi ajuta. Singurul care te poate ajuta acum este Dumnezeu”. Apoi a ieşit din cameră şi a închis uşa.

Căutând alinare

Tocmai Îl înjurasem pe Dumnezeu, aşa că nu credeam că este nimerit să Îl rog chiar atunci să mă ajute. Dar n-aveam altă variantă. Am căzut în genunchi şi am spus printre lacrimi: „Bine Doamne, dacă exişti, ajută-mă şi eu o să te ajut pe Tine”. După aceea, într-un timp foarte scurt am câştigat în greutate tot ce pierdusem. Globulele mele albe au crescut la aproape 365, ceea ce e foarte bine. Pur şi simplu… mă simţeam bine. M-am gândit: „Bine, mulţumesc Doamne. La revedere. A fost drăguţ”.

Am terminat liceul şi am mers să dau examen pentru a intra la facultate. Atunci l-am întâlnit pe colegul meu de cameră. Am ajuns la facultate şi am dat examenul, după care am observat acolo un băiat blond, înalt şi slab. El a spus: „Auzi, pari un tip normal. Vrei să fii colegul meu de cameră?” M-am gândit: Bine, tu nu ştii, dar… „Bineînţeles”. Am devenit colegi de cameră şi apoi foarte buni prieteni. Am aflat că el era creştin. Pe vremea aceea îmi imaginam că un creştin este o persoană prefăcută, binevoitoare şi de condamnat. Credeam că un creştin nu va fi niciodată altceva. Dar colegul meu de cameră era diferit.

Era dislexic. Am remarcat că, atunci când învăţa şi devenea frustrat – în acel moment eu aş fi lovit pereţii sau aş fi distrus lucruri – el se oprea doar, îşi închidea ochii, spunea o rugăciune, respira adânc şi se punea din nou pe treabă. M-a lăsat fără cuvinte. Mă gândeam: „Cum reuşeşti să nu spargi nimic? Trebuie să spargi ceva!” M-a uimit faptul că el putea reacţiona astfel.

Colegul meu de cameră m-a invitat la el acasă în vacanţa de primăvară, în Daytona Beach. Când eram acolo, prietenul meu a început să discute cu un tip care stătea lângă noi pe plajă. La început am povestit despre lucruri obişnuite, chestii normale. Apoi prietenul meu a hotărât să abordeze nişte subiecte mai profunde. Eu nu eram dispus să fac acest lucru. Am început să mă frământ. E greu să ştii că mori la o vârstă aşa de tânără. Chiar nu vroiam să discut despre astfel de lucruri cu un străin de pe plajă, aşa că m-am sustras conversaţiei. Ei au continuat discuţia şi s-a ajuns la punctul în care prietenul meu a încercat să explice ce credea el ca şi creştin. Întotdeauna am avut o imagine despre cum arată un creştin, dar nu ştiam ce credeau sau ce gândeau creştinii. Prin urmare, am ascultat ce spunea prietenul meu.

Ce oferă Dumnezeu

Nu ştiu dacă pot explica aşa cum a făcut-o prietenul meu, dar este ceva asemămător: „Este evident că eu cred în Dumnezeu. Cred că Dumnezeu ne-a creat pentru a avea o relaţie cu El. Numai că noi nu vrem acest lucru, aşa că Îl îndepărtăm pe Dumnezeu. Această respingere a lui Dumnezeu, această rebeliune – fie că este o rebeliune activă, fie că este o indiferenţă pasivă – Biblia o numeşte păcat. Nu îmi place cuvântul „păcat”, aşa că mă gândesc la păcat în termenii respingerii lui Dumnezeu. Pentru că am fost creaţi să fim în relaţie cu El, iar noi L-am respins, există o pedeapsă. Pedeapsa pentru rebeliunea noastră este moartea. Murim pur şi simplu. Dar mai este şi o moarte spirituală, aceea când suntem despărţiţi de Dumnezeu”. Ce veste bună, mă gândeam eu.

Aşa că am spus: „Dar Dumnezeu ne iubeşte“. Iar el a răspuns: „Numai că Dumnezeu este şi drept. Dragostea fără dreptate nu înseamnă nimic”. Acest lucru nu prea avea sens pentru mine. Prin urmare, el a zis: „Gândeşte-te la persoana care ţi-e cea mai dragă din lume, cea pentru care ţi-ai da viaţa imediat. Apoi imginează-ţi că o respingi şi că nu o mai vezi foarte mult timp. Apoi, într-o zi o vezi la 50 de metri în faţa ta şi fugi înaintea ei cu braţele deschise, numai că ea te opreşte şi îţi zice: «Lasă-mă. Mai ţii minte cum m-ai dat la o parte?» Acum imginează-ţi că Îl respingi pe Dumnezeu, cea mai mare dragoste din universul acesta”.

M-am gândit: „O, asta nu e bine”. Îar el a răspuns: „Din fericire, povestea nu se termină aici. Pentru că ne iubeşte şi pentru că Îi pasă de noi aşa de mult, Dumnezeu a hotărât să plătească pedeapsa în locul nostru. El L-a trimis pe Fiul Său, pe Iisus, să moară pe cruce în locul nostru. Şi pentru că Iisus (Dumnezeu întrupat) a trăit o viaţă fără păcat, a putut plăti pedeapsa în locul nostru. El a plătit pentru noi”. Apoi a continuat: „Iisus a înviat din morţi a treia zi. El a biruit acea moarte spirituală şi ne oferă în dar viaţa veşnică. Acum, nu numai că nu vom muri, ci vom merge să petrecem veşnicia cu cea mai mare dragoste din univers”.

Eu am spus: „Super”. Dar el a răspuns: „Problema este că, deşi îţi oferă acest lucru după ce a plătit pedeapsa, dacă tu nu accepţi oferta Lui… depinde de tine”. Încă nu înţelesesem clar ce vrea să spună şi din fericire nici băiatul cu care vorbeam pe plajă nu prea înţelesese. Prin urmare, prietenul meu a spus: „Bine atunci, imaginează-ţi că vii cu maşina aici la plajă. Mergi cu 130 km pe oră, iar limita de viteză e de 50. Zbori practic pe şosea, iar poliţistul îţi face semn să tragi pe dreapta şi te amendează. Pentru a plăti amenda, trebuie să mergi a doua zi la tribunal. În timp ce intri în sala de judecată, vezi că judecătorul este tatăl tău. Te gândeşti: O, e tatăl meu. Tatăl tău se uită la tine şi îţi spune: «Steve, ai încălcat legea?» Iar tu răspunzi: «Da». Atunci el spune: «Fie plăteşti o amendă de 500$, fie stai 2 zile în închisoare». Loveşte cu cioanul în masă şi sentinţa e dată.

„Pentru că este drept şi nepărtinitor, el a trebuit să dea sentinţa. Dar apoi coboară de pe scaunul de judecător, îşi dă roba jos, scoate din buzunar 500$ şi ţi-i îmnânează. Plăteşte pedeapsa în locul tău, pentru că te iubeşte. Dar tu trebuie să accepţi plata pe care ţi-o dă. El stă în faţa ta cu banii întinşi, spunând: «Poftim». În acelaşi fel, tu Îi poţi spune lui Dumnezeu: «Nu, eu o să îmi petrec veşnicia separat de Tine». Este o alegere pe care tu trebuie să o faci”.

Prietenul meu a spus că prin rugăciune poţi accepta oferta lui Dumnezeu. El a spus: „Pur şi simplu accepţi plata lui Dumnezeu. E prin harul Lui. Nu poţi face nimic pentru a câştiga oferta Lui. Este un dar de la Dumnezeu”. Pentru prima dată în viaţă auzeam vorbindu-se despre har. El a spus: „Este un dar pe care îl primeşti prin credinţă, prin rugăciune”. Prietenul meu s-a oferit să se roage cu acel băiat. În timp ce el se ruga cu voce tare, m-am rugat şi eu, dar în şoaptă.

Făcând faţă fricii

Din acel moment, viaţa mea a avut o cu totul altă perspectivă. Nu mai trebuia să merg în fiecare seară la culcare îngrijorându-mă dacă voi mai fi în viaţă a doua zi. Nu îmi mai era teamă de moarte, pentru că moartea nu mai însemna pentru mine o mare întunecime. Dacă muream, urma să îmi petrec veşnicia cu cea mai mare dragoste din univers. Sentimentul acesta era aşa de eliberator.

Şi părinţii mei au acceptat oferta lui Dumnezeu. Şi ei s-au rugat lui Dumnezeu aşa cum m-am rugat eu. Şi vieţile lor au primit o cu totul altă perspectivă. Este uimitor faptul că au fost de accord să călătoresc departe de ei, deşi ştiau că nu mai am de trăit decât vreo şase luni. Puteţi să vă închipuiţi ce greu le-a fost să stea neputincioşi şi să asiste la moartea fiului lor. Ei nu pot face nimic. Dar singurul motiv pentru care ei pot face faţă situaţiei şi pentru care şi eu pot face faţă situaţiei este că fiecare dintre noi Îl are pe Iisus în viaţa lui.

Cunoscându-L pe Dumnezeu

Pot să vă dau ocazia să acceptaţi oferta lui Dumnezeu? Dacă voi aţi fi avut medicamentul pentru vindecarea bolii SIDA, sunt sigur că mi l-aţi fi oferit. Eu ştiu cum pot avea viaţă veşnică, pentru că este un dar de la Dumnezeu. Aşa că încerc să vi-l ofer şi vouă. Dacă treci printr-o situaţie grea şi nu-i poţi face faţă singur şi dacă ai vrea să fie cineva lângă tine, care să te ridice atunci când toată lumea te loveşte şi îţi dă ghionturi, atunci te rog să spui chiar acum o rugăciune împreună cu mine. Ceea ce vei spune nu este un fel de incantaţie sau vreo frază magică. Nu este nici o călătorie emoţională. Mai degrabă, este începutul unei relaţii cu Dumnezeu. Şi ca oricare altă relaţie, cere timp. Cere efort. Dar te avertizez: dacă simţi cu adevărat că ai nevoie de ea, nu amâna această ocazie. E gratis.

Am să încep să mă rog. Rugăciunea nu înseamnă că trebuie să închizi ochii, să pleci capul, să îţi împreunezi mâinile şi să strigi: „Aleluia!” Rugăciunea este o atitudine a inimii. Prin rugăciune Îi spui lui Dumnezeu: „Dumnezeule, am încălcat legea. Te-am îndepărtat. Vreau să mă întorc, acceptând plata Ta”. Dacă simţi că ai nevoie de acest lucru, spune această rugăciune chiar acum. „Doamne Iisuse, am nevoie de Tine. Îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru mine. Te rog să vii în viaţa mea şi să mă faci acea persoană care am vrut să fiu dintotdeauna. Amin.”

Acum, dacă ai spus această rugăciune cu sinceritate, tocmai ai început cea mai importantă relaţie din viaţa ta – o relaţie cu Dumnezeu. Şi nu se termină cu o rugăciune. O relaţie cu Dumnezeu este un proces. Înseamnă să te încrezi în fiecare zi în Dumnezeu, să încerci să nu faci ceea ce vrei sau ceea ce ţi se pare bine, ci să faci ceea ce crezi că Dumnezeu vrea să faci. Unii oameni mi-au spus: „Creştinismul e bun în cazul tău şi asta e minunat. Dar n-ar putea fi bune şi celelalte religii în cazul altora?” Aceasta este o întrebare bună. Cred că Dumnezeu ne-a oferit numai un singur mod de a veni la El – prin moartea lui Iisus pe cruce – cu toate că există un anume element de încredere şi în alte religii. Celelalte religii sunt în mare măsură coduri morale – „Fă acest lucru de şapte ori pe zi şi vei fii mai aproape de Dumnezeu”. Dar dacă încerci să faci fapte bune pentru a ajunge la Dumnezeu, de cât de multe fapte bune este nevoie? Cum ştii că ai atins punctul maxim?

Cred că adevărul în Creştinism se găseşte aici: în harul lui Dumnezeu. Ştiind că niciodată nu am putea atinge perfecţiunea lui Dumnezeu, ne putem bizui pe iertarea Lui. Scopul este să umblăm pe calea Lui, chiar dacă de multe ori vom da greş. Faci greşeli, dar continui să mergi, continui să lucrezi la asta, încrezându-te în harul lui Dumnezeu. Te rogi. Citeşti Biblia. Descoperi ce vrea Dumnezeu de la tine. Într-o zi vei găsi pacea. Poate că nu o vei găsi decât în cer, dar apoi va dura veşnic.

Dacă şi tu te confrunţi cu simptome ale virusului HIV, cu hemofilie sau hepatita C ca şi Steve – sau dacă te confrunţi cu alte probleme în viaţă – şi ai vrea să descoperi şi o altă explicaţie despre ceea ce a încercat Steve să împărtăşească, citeşte, te rog, articolul Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.

Tocmai L-am chemat pe Isus în viaţa mea (urmează câteva informaţii utile)...

Poate vreau să-L chem pe Isus în viaţa mea; vă rog, spuneţi-mi mai multe despre acest lucru...

Am o întrebare...

Steve Sawyer a murit de insuficienţă a ficatului în urma hepatitei C pe 13 martie 1999. Fie ca povestea lui adevărată să te încurajeze să Îl primeşti pe Iisus, aşa cum a făcut şi Steve. În ultimele zile din viaţă, Steve spunea că doreşte să mai viziteze „încă un cămin studenţesc”. De ce? „Dacă am contractat aceaste boli care mă ucid doar pentru ca o singură persoană să înţeleagă că poate avea o relaţie cu Cristos, atunci se merită. În lumina veşniciei, asta e tot ce contează”.

Putem avea viaţă veşnică primindu-L pe Iisus. Nu ajungem în cer făcând fapte bune. Viaţa veşnică este un dar fără plată pentru toţi cei care cred în Iisus. Din Biblie…

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16.)

„Noi rătăcem cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; Dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6).

„Iisus a spus: «Cine ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă»” (Ioan 5:24).

„Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?” (1 Corinteni 15:55).

„Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine-L are pe Fiul are viaţa; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică şi ca să continuaţi să credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu” (1 Ioan 5:11-13).