Detensionare pentru studenţi

De Heather Williams

Toată lumea îmi aminteşte că sunt studentă la Stanford. Stanford – Harvard-ul Vestului, Disneyland-ul Nordului – scoate sute de lideri mondiali în fiecare an în luna iunie. Aici la Stanford ne pasionează ideea de a ne uni forţele pentru a face lumea aceasta un loc mai bun, un loc perfect. „Tu poţi schimba lucrurile!” „Puterea este în interiorul tău!” Acestea sunt motto-urile pe care le auzim şi după care ne ghidăm viaţa de zi cu zi. Concepţia dominantă despre lume şi viaţă din universitatea mea nu prea mai lasă loc slăbiciunilor morale sau personale. Dacă spui că ai nevoie de salvare (mântuire), înseamnă că admiţi că eşti înfrânt.

Când am ajuns la Stanford, lumea era la picioarele mele, aşteptând să fie revoluţionată. Mergeam la întâlniri de politică, am urmat cursuri despre rasism şi dreptate socială şi m-am implicat în serviciul comunitar. Credeam în puterea din interiorul meu de a avea un impact semnificativ în societate. Meditam elevi din ciclul primar, care proveneau dintr-un mediu sărac, mergeam şi îi vizitam pe oamenii fără adăpost, adunam mâncare rămasă de la cantină, pe care o duceam celor flămânzi. Totuşi, cu cât am încercat mai mult să schimb lumea, cu atât am devenit mai frustrată. M-am confruntat cu birocraţia, cu apatia şi cu… păcatul. Am început să cred că natura umană are probabil nevoie de o reparaţie capitală.

În această perioadă am fost provocată de către una dintre prietenele mele să citesc Biblia. Când am venit la facultate, uram Biblia. Credeam că este o carte homofobică şi sexistă, care pretinde în mod rigid că este singura care are dreptate – acestea fiind elementele de bază ale intoleranţei. În ce mă priveşte, am crescut într-un mediu în care Biblia era folosită drept „armă”. Când eram în liceu, cei mai mulţi creştini pe care i-am întâlnit foloseau Biblia pentru a mă determina să-mi revin în fire, decât pentru a-mi explica ce conţineau paginile ei. Cei mai mulţi îşi afirmau sus şi tare convingerile cum că eu voi merge direct în iad din cauza gândirii mele liberale. Totuşi, când prietena mea din facultate a pus la îndoială cunoştinţele mele reale despre Biblie (adunate de la Şcoala duminicală pentru copii şi de la orele de literatură din clasa a IX-a, când discutam despre „cele mai mari realizări” ale istoriei), mi-am dat seama că ştiam foarte puţine dspre Iisus şi ucenicii Săi.

Aşa că am citit-o. Într-o noapte, am dat peste o istorisire pe care o relatează Luca, un urmaş al lui Cristos, când vorbeşte despre vestea bună a lui Iisus. Istorisirea era despre o femeie care trăia o viaţă păcătoasă într-un oraş anume. Ea a venit la Iisus să plângă la picioarele Sale în timp ce Acesta era în casa unui om foarte important. În timp ce citeam, am înţeles foarte clar că această femeie dorea iertare – un cuvânt de la Iisus, care să îi vorbească inimii ei frânte şi slăbiciunii din viaţa ei. Niciodată înainte, în toate cărţile pe care le citisem, nu m-am identificat cu vreo persoană mai mult decât mă idetificam cu această femeie. Şi eu mă simţeam obosită şi slăbită – obosită să mai lucrez pentru cauze bune, obosită să mai fiu încrezătoare, obosită de şarada şi ruşinea vieţii mele personale. În timp ce plângeam, am spus cu voce tare: „Iisuse, dacă exişti cu adevărat, dacă eşti încă aceeaşi perosană care erai în această istorisire, am nevoie de Tine în viaţa mea”. Cuvintele pe care Iisus le-a spus acelei femei cu 2000 de ani în urmă erau aceleaşi cuvinte care au răsunat în inima mea: „Păcatele îţi sunt iertate”.

În acea noapte s-au risipit toate frustrările mele şi am descoperit puterea să trăiesc viaţa de dreptate şi milă, pe care am căutat-o dintotdeauna. Vechiul cântecel de la Şcoala duminicală pentru copii s-a dovedit a fi adevărat: „El e tare, eu sunt slab”. Recunoaşterea păcatului şi a slăbiciunii mele m-a adus într-o stare de smerenie. Mi-am dat seama că schimabrea eficientă şi puternică începe în urma întâlnirii cu sursa dragostei puternice – Iisus Însuşi.

După acea noapte, am citit tot mai mult din Biblie, am căutat alţi creştini şi am încercat să-L înţeleg din punct de vedere intelectual pe Iisus pe care Îl întâlnisem. Prietenii mei şi prietenul meu de atunci erau îngrijoraţi că deveneam o fanatică religioasă. Şi eu eram îngrijorată! În final, m-am înstrăinat de cei mai apropiaţi prieteni ai mei. Transformarea mea dintr-o persoană agnostică într-o creştină devotată era un lucru prea ciudat pentru ei. Ei nu se puteau raporta la libertatea pe care eu am găsit-o prin recunoaşterea „păcătoşeniei mele”. Acest lucru îi irita. Se temeau că îi judec, văzând în ei imperfecţiune şi slăbiciune. Odată un prieten mi-a spus: „Nu înţeg cum o persoană inteligentă ca tine poate da crezare unor astfel de concepte învechite ca păcat şi iertare”. Acum nu înţeleg cum putem funcţiona în această lume fără aceste concepte.

Nu mai pot crede că suntem nişte fiinţe morale pure, capabile să stabilim o moralitate raţională şi să trăim conform acesteia. Suntem slabi şi în slăbiciunea noastră păcătuim unii împotriva altora din cauza mândriei noastre, a egoismului şi a lipsei de dragoste. Acum văd viaţa şi lumea aceasta cu alţi ochi. Nu mai consider că o educaţie mai bună, o guvernare mai bună sau o comunicare mai bună este tot ce avem nevoie. Avem nevoie de eliberare, nu de îmbunătăţire. Conceptul de bază al păcatului spune că suntem total depravaţi şi că avem nevoie de intervenţia divină, care să ne ajute şi să ne vindece. Noi nu ne putem ajuta singuri.

Când am terminat facultatea, eram o persoană foarte diferită, deşi încă mă mai pasiona dreptatea socială şi îndreptarea răului. Universitatea mi-a oferit oportunităţi incredibile de a mă maturiza ca femeie şi ca activist. Diferenţa majoră este că acum ştiu că orice putere pe care o am vine din dependenţa zilnică de Iisus şi de puterea Sa de a-mi schimba şi recrea caracterul. Încă vreau să revoluţionez lumea, numai că acum mă ocup de câte o persoană odată.

Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu

Am o întrebare...