Un filosof a formulat odată următoarea axiomă pentru a ajunge la concluzia că exista cu adevărat: „Gândesc, deci exist”. Nu putea spune: „Eu doar îmi imaginez că exist” – pentru că, imediat ce ar fi introdus pronumele „eu” în afirmaţia lui, admitea că există un sine.

Sinele este unul dintre cele mai profunde lucruri din univers. Gândul că suntem indivizi, separaţi de ceilalţi, ar trebui să ne smerească şi să ne copleşească. În multe feluri suntem ca nişte insule. Nimeni nu poate simţi şi nu poate gândi exact ca tine. Gândurile şi sentimentele sunt numai ala tale. Sunt parte integrantă din tine.

Voinţa se găseşte în această parte a umanităţii noastre („sinele”), iar ea are o mare importanţă pentru Dumnezeu. Ea ne aparţine numai nouă şi ea ne defineşte cu adevărat. Imagineză-ţi că vieţile noastre se aseamănă cu o sală de tron, iar voinţa noastră stă pe tron şi conduce micul nostru univers. Atunci când voinţa primeşte informaţii din afară, procedăm aşa cum ne place. Adică, putem alege. Şi pentru că este universul nostru, iar voinţa noastră este pe tron, alegerea este finală.

Deci, primim o informaţie dintr-o altă parte a universului nostru, în timp ce voinţa noastră stă pe tron. „Dragă Rege”, se aude, „mi s-a adus la cunoştinţă că vei suferi mult dacă mănânci şi a treia porţie de prăjitură”. Aceasta este conştiinţa noastră care ne vorbeşte, iar noi putem fie să ignorăm atenţionarea ei fie să o acceptăm şi să ţinem seama de ea. „Pleacă de-aici, prostule”, spune voinţa, „voi da o tură în jurul blocului după cină şi voi fi bine”.

Acesta este un concept foarte important, pe care trebuie să-l înţelegem, pentru că are de-a face cu modul în care noi Îl vedem pe Dumnezeu. La un moment dat în viaţă, conştiinţa noastră ne va da nişte informaţii din „afară” despre Dumnezeu. Poate fi ceva de genul acesta:

“Dragă Rege, mi s-a adus la cunoştinţă (şi cu siguranţă am vrut să te informez cu privire la acest lucru) că cineva pe nume Dumnezeu încearcă să intre în universul tău. El spune că are putere liberă să meargă oriunde vrea, dar că nu va intra în universul tău fără să fie invitat de tine în mod special.

„De asemenea, El spune că dacă vine înăuntru, va avea probabil o influenţă mare asupra deciziilor pe care le iei în sala tronului. Îmi pare cu adevărat rău, dar El asta spune. Dar mai spune că dacă Îl inviţi înăuntru, universul tău va deveni un loc mai bun. El spune că te iubeşte foarte mult şi vrea numai ce e mai bine pentru tine.

„Mi-a lăsat impresia că, spre deosebire de tine, dacă nu te superi că spun acest lucru, este un Rege perfect. Spune că poţi avea mai multă încredere în El, decât ai în tine. Aşadar, ce spui? Ai vrea să Îi dai voie să intre?”

Oare nu am experimentat cu toţii ceva asemănător? Dumnezeu ne lasă pe noi să horărâm. Ne tratează cu mare demnitate. El nu dă buzna în universul nostru. El nu ne detronează monarhul. El cere voie să intre. Isus a spus aşa: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el”.

Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu

Am o întrebare...