×
CAUTA
EveryStudent.ro
Întrebări și răspunsuri
 despre viată şi Dumnezeu
Relații

Sfârşitul depresiei

Prinsă în capcana depresiei şi a gândurilor de sinucidere – şi cum s-au rezolvat toate.

WhatsApp Share Facebook Share Twitter Share Share by Email More PDF

De un autor anonim

Unii oameni îşi trăiesc viaţa cu succes, îmbrăţişând toate oportunităţile. Alţii, ca mine, se poticnesc în viaţă, pierzându-şi echilibrul în urma unor relaţii, a unor vicii sau a unor evenimente haotice, pe care nu le prevăd. Depresia poate apărea din cauza unor decizii greşite, pe care le luăm în mod repetat.

De exemplu, am făcut greşeala să amestec indiferenţa în urma unei beţii serioase cu prima mea noapte de dragoste. Tot ce îmi amintesc este cum băiatul respectiv m-a bătut pe umeri, spunându-mi că e timpul să merg acasă. Apoi a urmat noaptea în care am avut o discuţie stupidă împreună cu alte două prietene despre falsificarea actelor de identitate şi în care am ajuns la al cincilea pahar de Tequila. Tina a promis că va avea grijă de noi, celelalte două, care ne-am îmbătat imediat după aceea. Douăzeci de minute mai târziu, paharul meu era gol, iar filmul la care ne uitam a devenit amuzant. Apoi am început să pierd acţiunea, pentru că mergeam des la toaletă. Filmul se sfârşise, iar eu nu mai ieşeam din baie. Starea mea se înrăutăţea. S-a dat un telefon ca cineva să vină să mă ia. Trei zile am dormit cu un lighian lângă pat.

Evenimentele şi deciziile greşite au continuat. Prea mulţi băieţi îmi cunoşteau numele şi de multe nopţi nu îmi mai aminteam dimineaţa. Ar fi trebuit să mă bucur, ştiind că eram atât de experimentată în arta distracţiei. Totuşi, sentimentul de goliciune şi depresia au crescut în inima mea ca o epidemie. Escapadele mele nu îmi mai dădeau sentimentul de libertate, individualitate şi semnificaţie. De fapt, simţeam exact opusul. Mă simţeam prinsă în capcană de nevoia mea continuă de a găsi acel lucru care să mă facă să mă simt bine şi chinuită de sentimente de disperare recurente.

În căutarea drogurilor care să-mi mascheze depresia

Căutând un alt mod de viaţă, am mers cu maşina în Colorado împreună cu prietenul meu Rich, cu care trăiam pe atunci. Pe drum ne făceam planuri de nuntă. Credeam că acestui tip chiar îi păsa de mine. Înainte de aceasta, timp de şase luni experimentasem tertipurile substanţelor halucinogene. În Colorado am găsit o casă micuţă, pe care o puteam închiria. Singura noastră ceartă de până atunci a fost în care cameră să se fumeze marijuana. Eu am zis să fie subsolul. Nu doream să avem probleme cu legea. Richard mi-a promis că, dacă lucrez şi îl ţin în facultate, va face şi el la fel pentru mine după ce va absolvi. Eram disperată să rămân cu el, pentru că avea cunoştinţe prin care putea procura drogurile care să mă facă pe mine să mă simt bine. După doar trei luni, nu mai puteam trăi normal fără „bunătăţile” lui Richard. Mi-a prezentat o latură a vieţii, pe care nu o mai experimentasem niciodată până atunci şi nici nu eram conştientă de puterile ei. Puteam vedea apusuri de soare care se transformau în fluturi. Imaginaţia mea era foarte vie, mascând depresia de care sufeream.

Dar pe măsură ce trecea timpul, imaginaţia mea activă a început să recreeze aceeaşi goliciune. S-a întâmplat într-o seară în timp ce stăteam pe terasa casei mamei lui Richard. Strada era întunecoasă, cu excepţia stâlpilor de iluminat. Eu eram singură, Richard era înăuntru, iar vecinii dormeau. De pe străzile laterale şi de pe acoperişurile caselor au apărut nori de umbre cu colţi ascuţiţi, care râdeau de bucurie că aveau un pic de răgaz. Tovarăşii de joacă sub formă de demoni au continuat să străbată vecinătatea. Am rămas ca o stană de piatră, de frică să nu mă observe. Tocmai în momentul în care aveam nevoie să-mi trag sufletul, expunându-mi astfel ascunzătoarea, pe terasă a apărut Richard.

Am continuat să mă holbez absorbită în josul străzii, sperând că ei nu îl vor vedea. Noaptea a început să ascundă mişcările lor foliforme până acolo că nu i-am mai zărit. Richard mi-a distras atenţia şi am început să povestim. Am bătut câmpii, vorbind despre cât de fericită eram că am picioarele atât de slabe, încât nu se atingeau unul de celălalt. Încercam să mă consolez singură, să îmi spun că sunt în regulă şi că mă simţeam încă bine. Merita tot efortul să fiu slabă. Băieţilor le place acest lucru şi în plus era doar o stare de halucinaţie nereuşită pentru mine. Dar acest tratament nu a răspuns tuturor întrebărilor mele. Ce se întâmplă dacă o astfel de stare nu se sfârşeşte? Ce se întâmplă dacă data următoare umbrele acelea nu mai dispar? Dar dacă devin noul lor obiect de batjocură? Dar dacă va fi şi mai rău? Dacă îi spun lui Richard, nu-mi va mai oferi „bunătăţi”, spunând că „bomboanele” sunt prea tari pentru mine. Pe măsură ce îmi dădeam seama că voi fi din nou singură atunci când voi mai avea parte de astfel de halucinaţii, sentimentul de goliciune din mine creştea tot mai mult.

Sperând că schimbarea va spulbera depresia

Dimineaţa următoare m-am trezit mai devreme decât de obicei şi am stat întinsă în pat, uitându-mă fix la tavan. Pentru prima dată în ultima vreme, gândirea mea părea atât de clară şi de netulburată. După părerea celorlalţi, duceam o viaţă la înălţime. Petreceam până în zori şi făceam lucruri despre care numai filmele poliţiste vorbeau. În cele din urmă, am recunoscut în sinea mea că până în acea dimineaţă nu am trăit cu adevărat. L-am trezit pe Richard şi i-am spus că am de gând să merg la facultate şi că nu mai vreau să trăiesc ca până atunci.

Richard a rămas perplex. Nu mă mai văzuse niciodată aşa de hotărâtă şi aşa de liberă de strânsoarea în care mă ţinea. I-am sunat pe ai mei să le spun că vreau să merg la facultate şi că îi voi vizita a doua zi pentru a-mi lua rămas bun. Familia lui Richard a considerat că sunt o afurisită pentru că îl părăseam. El a făcut atâtea pentru mine… cum puteam fi atât de nerecunoscătoare? Dacă ar fi ştiut ei!

Am ajuns la Universitatea Washington State şi nu voi uita niciodată celula mea betonată şi rece, cu numărul 823, cunoscută mai bine sub numele de cameră de dormit. Oare chiar îmi va schimba facultatea viaţa? Eu am crezut că da, dar, în mod ironic, mă simţeam mai rău decât urâciunea de cameră în care stăteam. Aveam din nou acel sentiment de goliciune.

Am început din nou să fiu depresivă şi eram pe punctul de a mă sinucide. Mă uitam cu invidie la mucurile de ţigară, care cădeau de la fereastra mea de la etajul opt, geloasă pe libertatea lor. În acest timp, scotoceam prin geanta mea neagră, sperând că voi mai găsi măcar câteva resturi de „iarbă”. Te rog, numai o doză. Încă un pic de fericire înainte să vină dimineaţa. Mă rugam aşa, căutând frenetic prin geantă, dar nu găseam nimic.

Am chefuit, încercând să-mi ascund depresia

Am fost smulsă din starea mizerabilă în care eram în momentul în care colega mea de cameră a intrat înăuntru. Era optimistă, încrezătoare şi încântată să întâlneasă oameni noi. Acest lucru a compensat tristeţea mea paralizantă. După prima săptămână de cursuri fusesem deja în toate barurile. Am continuat să cred că acel gol pe care îl simţeam în interiorul meu se va umple şi că depresia va dispărea pe măsură ce dădeam pe gât fiecare cutie de bere. Nu eram dispusă să accept că fiecare chef se termina la fel. Plănuiam ca fiecare nou chef să fie diferit. „Salut, Bobbie, ai vreo maşină de tuns?”

Am zâmbit sarcastic în timp ce aparatul de tuns a lăsat o dâră prin părul meu de lungime medie. Grămăjoare de păr îmi cădeau pe umeri şi pe piept. Am auzit bolboroseli, iar când m-am uitat să văd despre ce e vorba, mi-am dat seama că eram subiect de amuzament pentru toţi cei din localul slab luminat.

„O să regrete mâine dimineaţă”, spuneau ei cu un surâs batjocoritor. „Aş vrea să îi văd faţa mâine”, murmurau alţii în timp de sorbeau din cutia cu bere. Eram sigură că oamenii vor fi impresionaţi de îndrăzneala şi de zelul meu de a fi eu însămi. Am tras un zâmbet rânjit în timp ce mi-am trecut mâna prin părul ţepos. Întotdeauna îmi dorisem să mă rad în cap. Îi ameninţasem pe unii dintre prietenii mei că voi face acest lucru. Şi în sfârşit l-am făcut. Mă simţeam triumfătoare. Dar peste ce am ieşit triumfătoare? Mintea mea ameţită de băutură ne se putea decide. Ştiam doar că aveam nevoie să mă simt bine.

Semne fizice ale depresiei

După două luni, zelul meu sfidător m-a părăsit. Dacă mă vizita cineva, mă găsea mereu purtând una dintre costumaţiile mele preferate: pantaloni negri mulaţi, din bumbac, care îmi accentuau picioarele, făcându-le să pară şi mai slabe. Odată eram aşa de mândră că sunt slabă, însă acum acest lucru a devenit o slăbiciune. Abia mă mai ţineau picioarele să urc scările. Odată picioarele mele erau destul de puternice să joace fotbal şi să meargă pe bicicletă, iar acum erau inutile. Până şi labele picioarelor erau prea slabe. Orice mişcare pe covorul subţire de pe podeaua de ciment din cameră era groaznică. Simţeam cum mi se freacă oasele de la picioare de podeaua tare. În cele din urmă am ajuns să-mi fie groază şi să merg la baie. Pieptul meu odată voluptuos era acum zbârcit, iar ochii îmi erau lipsiţi de bucurie. Vocea îmi era gravă şi mai însemna ceva doar pentru prietenul mea loial, pachetul de ţigări Camel Wide. Buza de jos avea o scobitură pe mijloc din cauza unui vechi inel. Buricul, în care altădată am avut un inel, era acum roşiatic datorită unei răni care nu s-a vindecat şi care s-a infectat. Cel puţin inelul din nas încă atârna liber.

Semnul extrem al depresiei… gândurile de sinucidere

Am trecut lângă fereastră şi m-am aşezat pe un scaun verde cu picioare negre, pe care îl sprijinisem în mod riscant de măsuţa de toaletă. De acolo puteam să văd celelalte dormitoare şi să observ ce făceau ceilalţi studenţi. Lucruri pe care eu nu le puteam face. În liniştea gândurilor mele, îmi pufăiam încet ţigara. Oare să urmez şi eu mucul de ţigară pe fereastră astăzi?

Oare aşa am vrut să ajung? Unde s-a dus toată tăria mea? Cândva eram puternică. Acum umerii mei erau căzuţi, iar ochii mei se uitau în gol. Nopţile erau fără vise, iar ceasul nu mai suna dimineaţa. Nici nu mă mai deranjam să îmi iau bonuri la cantină. Hainele murdare erau prea împrăştiate pentru a mai fi adunate. Singura energie din cameră era frigiderul universităţii, care era plin de pizza mucegăită.

Mi-am aruncat ţigara de la fereastra etajului opt. Ochii mei visători au urmărit ţigara până când aceasta a atins solul. M-am prăbuşit de pe scaun şi m-am aşezat pe pat. Mi-am luat jurnalul şi am început să scriu, sperând că aşa mă voi putea elibera de sentimentul de goliciune pe care îl aveam.

scris fără scop
cuvinte fără sens, lipsite de creativitate şi de valoare
tulburată
îngrijorată
ofilită
înfometată
epuizată
chinuită
zăpăcită
confuză
dezorientată
oarbă

Mi-am pus jurnalul deoparte şi m-am aşezat pe pernă, dorind să am un pic de linişte din partea gândurilor mele prosteşti. Nu mai descopeream idei noi. Deveneam tot mai goală în interior. Cât mai poate dura această stare? Cât va mai dura până când voi aluneca afară pe fereastră?

Căutând ajutor pentru a învinge depresia

Singura mea interacţiune cu alţi oameni s-a limitat la scrisorile pe care le primeam de la familie sau de la prieteni de familie. Scrisoarea mea preferată era aceea pe care am primit-o de la Rodney M., un om deosebit, un predicator care îşi slujea biserica. Îl respectam pentru acest lucru. Credea în ceea ce făcea. Când eram mică, am văzut cum a luat-o la el acasă pe fetiţa cumnatei sale şi a crescut-o ca pe propria fiică, fără a avea garanţia că va putea păstra scumpa lui comoară. De obicei, când venea în vizită la părinţii mei, vorbea despre bunătatea lui Dumnezeu. În timp ce vorbea, eram atrasă de înfăţişarea lui, care emana pace, şi de încrederea lui.

Nu îl mai văzusem pe Rodney de mult. În scrisoarea sa, mă întreba ce mai fac. De asemenea, îmi povestea cum a cunoscut-o pe soţia lui la Univeritatea Washington State. Îmi zicea că, dacă va trece prin zonă, i-ar plăcea să mă viziteze. Scrisoarea avea un ton aşa de vesel. Vorbea cu emfază şi lăuda Universitatea Washington State şi potenţialul pe care îl avea.

I-am scris înapoi, spunându-i mai întâi că Universitatea Washington State nu mai era un loc al oportunităţilor şi al viitorului. În scrisoarea sa mai menţionase cât de minunat este Dumnezeu. O, bineînţeles că e minunat, i-am scris cu sarcasm. Trebuia să îi spun lui Rodney despre depresia mea, despre cât de mizerabil mă simţeam şi despre faptul că Dumnezeu nu făcea nimic pentru mine. Nu îmi treceam examenele, iar colega mea de cameră tocmai îmi furase iubitul.

Am început să îi scriu despre Iisus şi cum acest Iisus, acest Fiu măreţ al lui Dumnezeu, m-a abandonat şi m-a lăsat în întuneric. Când a trebuit să scriu numele Iisus, nu mi-am mai adus aminte cum se scrie. Începusem să mă simt frustrată. Ar trebui să ştiu cum se scrie numele acesta. Am crescut într-o familie de creştini şi I-am cântat cântece Tipului acestuia. Oare nu despre El se vorbea în acel cântecel care spune: „Iisus ştiu mă iubeşte, Biblia-mi spune mie”? Eram agitată şi nervoasă. Ar trebui să ştiu cum să Îi scriu numele.

În cele din urmă am întrebat-o pe colega mea de cameră. Ea mi-a răspuns imediat cum se scrie. A fost înfricoşător. Cum de ea ştie cum se scrie acest nume, iar eu nu? Stai un pic, nu are sens. Gândurile s-au intensificat. Cum pot să Îl învinovăţesc pe Dumnezeu din cauza strării mele jalnice dacă eu nici măcar nu ştiu să Îi scriu numele? Se pare că nici nu ne cunoaştem, că poate nici nu ne-am întâlnit. Mi-am terminat divagaţia prin care îmi plângeam de milă şi am pus scrisoarea la poştă. Dar nu mi-am recunoscut vina de a fi învinovăţit persoana greşită.

Am continuat să gândesc clar şi logic după ce am scris acea scrisoare. Oare pe câţi alţi oameni i-am învinovăţit pentru starea mea jalnică şi pentru nefericirea mea, care de fapt nu erau vinovaţi? Dacă eu sunt motivul pentru care sunt nefericită? Acest lucru nu mi-a trecut niciodată prin cap. Oare am învinovăţit pe cine nu trebuia? Iarăşi mi-a venit acest gând. Aşteptam cumva ca ei să dea greş pentru ca eu să am o scuză? Oare aşteptam să spun „Vezi, ţi-am zis eu”? Vrei să spui că nu pot da vina pe alţii? Nu Îl pot învinovăţi pe Dumnezeu, pentru că nici măcar n-am ştiut cum se scrie numele Lui. Atunci cine rămâne vinovat? Eu?

Linişte. Aveam nevoie de un plan. Epuizasem toate resursele pe care le ştiam. Am plecat de la universitate. Nu terminasem primul semestru. M-am retras în noiembrie, deşi semestrul se încheia în decembrie. Semestrul nu mai putea fi salvat.

O mişcare înţeleaptă

Am început să lucrez din nou la sanatoriul unde lucrasem şi în timpul liceului. Eram ajutor de asistentă. Această slujbă mi-a dat ocazia să intru din nou în contact cu oamenii. Femeile şi bărbaţii în vârstă din sanatoriu nu erau o ameninţare şi aveau nevoie disperată de dragoste şi de acceptare ca şi mine. Ne potriveam de minune.

În acest domeniu de activitate, nu ai voie să ai fovoriţi, dar toată lumea avea. Nu puteam să nu iubesc o bătrânică pe nume Helen. Suferea de boala Alzheimer. Această boală este un fel de moarte vie. Spre final, bolnavul nu se mai poate mişca, nu mai poate comunica, iar în cele din urmă nu mai poate înghiţi. Am făcut un mic târg cu Dumnezeu.

Orice predicator ţi-ar spune să nu faci acest lucru. Nu este bine să faci învoieli cu Dumnezeu. Oricum, eu am făcut-o. I-am spus lui Dumnezeu că, dacă o va lua repede şi dacă bătrânica asta nu va suferi, o să încep din nou să Îl urmez. Am făcut această învoială cu o săptămână înainte ca Helen să fie mutată de pe secţia mea în pavilionul unde erau internaţi cei care nu mai puteau merge şi nu mai puteau face nimic pentru ei înşişi. Aici era ultima oprire pentru rezidenţii noştri.

Trecuseră două săptămâni. Eram în pauza de seară şi fumam când o asistentă medicală a venit la mine.

„Vreau să ştii că Helen a murit.”

Aşa de repede? Mi-am stins ţigara. Am mers în pavilionul unde era Helen. Am tras cu ochiul în camera ei, temându-mă să îi văd înfăţişarea. Dar camera părea plină de lumină. Ea arăta atât de liniştită. Infirmiera mi-a spus că i-a dat ceva să mănânce, a mers mai departe la alt rezident, iar când s-a întors la Helen, aceasta murise. S-a dus aşa de repede. N-a trebuit să sufere sau să petreacă ani de zile în sanatoriu. S-a dus brusc. Fără durere, fără suferinţă. Mi-am adus aminte de învoiala mea.

Aveam o prietenă bună, pe care o chema Heather şi care lucra cu mine pe secţia cu bolnavii de Alzheimer. Şi Heather se lupta cu „De ce”-urile vieţii. Am invitat-o să vină cu mine la biserică într-o miercuri seara. A acceptat cu bucurie. Am acceptat că ne vom ocupa împreună de „problema legată de Dumnezeu”.

În sfârşit, o cale de a fi liberă

Pastorul bisericii era un om obişnuit. Era încântat că-L cunoştea pe Dumnezeu şi entuziasmat că le putea da oamenilor ocazia de a-L cunoaşte şi ei pe Dumnezeu.

Predica lui a fost simplă. Ne-a vorbit despre cât de mult ne-a iubit Dumnezeu şi cât de mult a dorit să aibă o relaţie personală cu noi. Ne-a amintit că noi nu avem nimic ce să-I dăm lui Dumnezeu pentru a câştiga dragostea Sa. Asta nu era ceva nou pentru mine, ţinând cont de faptul că mă aflam acolo tocmai pentru că nu aveam nimic. Dar ideea că dragostea lui Dumnezeu susţine viaţa îmi făcea inima să asculte mai departe. Pastorul a continuat să vorbească despre iertarea pe care o dă Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Cristos. Iisus era El Însuşi Dumnezeu, care a murit pe cruce pentru ca noi să putem intra într-o relaţie cu Dumnezeu.

Acea seară s-a încheiat cu o rugăciune simplă. Pastorul a spus: „Nu vreau să te rogi şi să Îi promiţi lui Dumnezeu nimic. Vreau doar să îţi deschizi inima pentru El şi să Îi spui: «Doamne, aici sunt»”. Am fost de acord cu ce a spus el. Nu aveam nimic de oferit. Aveam o inimă sfâşiată, o carieră academică ratată, niciun iubit şi aveam grijă de oameni în vârstă. Eram ca un bun deteriorat, dar doream să mă fac disponibilă pentru Dumnezeu şi să văd ce poate face El cu dezordinea pe care am produs-o în viaţa mea. Am spus acea rugăciune simplă: „Doamne, iată-mă. Fă cu mine ce poţi”. Eram gata să mai fac un târg. Inima mi s-a umplut de căldură şi de lumină. Parcă aş fi băut un shake cu proteine. Am deschis ochii, iar camera părea că străluceşte.

Înainte de a ni se spune să deschidem ochii după rugăciune, am fost rugaţi să ridicăm mâna dacă am spus acea rugăciune. Am tras cu ochiul să văd dacă Heather a ridicat mâna. Amândouă am ridicat mâna în acelaşi fel secret: cu cotul pe genunchi, am ridicat palma repede. Mă simţeam aşa de bucuroasă (cum se spune), încât nu m-am putut abţine să nu merg în faţă să dau mâna cu pastorul. I-am spus că m-am rugat acea rugăciune şi că doream să îi mulţumesc.

Partea ironică a fost că ziua aceea era chiar 1 aprilie, ziua păcălelilor nebune. În Vechiul Testament este scris că numai un nebun spune în inima lui că nu există Dumnezeu. Eu am fost o asemenea nebună.

Siguranţă în lupta împotriva depresiei

Pentru că Dumnezeu este invizibil, iar eu nu pot decât să îmi imaginez cum este El, am simţit nevoia să am ceva scris de care să mă agăţ pentru a rămâne încrezătoare în această nouă relaţie cu El. Versetul de care m-am agăţat a fost 1 Tesaloniceni 5:24, din Noul Testament. „Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta [vă va păstra fără vină până la venirea lui Iisus Cristos]”.

Iată ceva pe care mă puteam baza. Oricât de rea ar deveni situaţia, Dumnezeu a promis în Cuvântul Său, Biblia, că este credincios şi de încredere. Multă vreme am fost despărţită de asemenea calităţi. Nu mai trebuia să încerc să mă protejez singură. Urma ca El să se îngrijească de acest lucru. Al doilea lucru pentru care acest verset a fost atât de încurajator este că eu ştiam cât de goală sunt în interior. Iar Dumnezeu promitea în acest verset că mă va umple. El promitea că va termina ce a început. Înţelegerea era încheiată.

Doar pentru că am primit o a doua şansă în viaţă nu a însemnat că nu trebuia să mai fac nimic. Mai aveam încă mult de lucru pentru a schimba situaţia educaţiei mele academice. Atunci când m-am retras de la facultate, în fişa mea matricolă aveam trecută nota 1. (Sunt curioasă dacă au mai dat cuiva nota 1 ca şi compliment doar pentru că acea persoană a ales Universitatea Washington State.) Datorită performanţelor mele academice, m-am calificat pentru Centrul de consultanţă şi învăţare pentru studenţi, care era foarte bine cotat. Mi s-a spus să revin în semestrul din primăvară şi să recuperez. Bineînţeles că m-am întors numai ca să pic din nou la examene.

A fost greu să mă întorc la şcoală, ştiind că eram acum iubită de Dumnezeu. Simţeam o constrângere. Nu mai puteam pleca şi de data asta. Acum aveam un scop şi un sens. Cineva care mă iubea aştepta ceva de la viaţa mea, pentru că a făcut multe planuri pentru mine. Aveam atâtea de rezolvat, încât, atunci când m-am întors în apartamentul meu (în al doilea semestru m-am mutat din cămin), m-am încuiat în cameră şi am fumat marijuana toată saptămâna. Viaţa mă copleşea. Timp de atâţia ani m-am gândit să mă sinucid, încât acum era foarte greu să îmi refac viaţa.

Am simţit ca şi cum o umbră s-ar fi aruncat asupra mea. Era grea. Sufocantă. Nu puteam să renunţ, dar nici să depun efortul să încep.

Deodată gândurile mele s-au liniştit. Stai puţin. Nu trebuia să mai accept aceste gânduri şi nici să mă las în depresie. Dumnezeu m-a eliberat de vină. Imediat mi-am adus aminte de o altă povestire din Biblie, şi anume despre femeia adulteră, care a fost târâtă din casă de nişte bărbaţi care o acuzau. Aceştia ocupau o poziţie religioasă de seamă în comunitatea din care făceau parte. Ei vroiau să Îl testeze pe Iisus şi să vadă cum va răspunde întrebărilor lor.

Ei au început prin a spune: „În Lege, Moise ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei”. Abia ce au rostit aceste cuvinte, că deja strângeau în mâinile lor pietrele prăfuite. Femeia se tânguia pe pământul nisipos. Iisus s-a aplecat cu calm şi a început să scrie ceva cu degetul în nisip. După aceea S-a ridicat şi le-a zis: „Cine este fără păcat între voi să arunce primul cu piatra în ea”. Apoi S-a aplecat din nou, ascultând cum cădea la pământ fiecare piatră, dovadă a faptului că cei care ţinuseră pietrele plini de auto-îndreptăţire erau şi ei vinovaţi şi meritau aceeaşi pedeapsă pe care erau dornici să o aplice.

Femeia, uşor confuză şi anticipând că Iisus va spune în gura mare cu ce a păcătuit ea, aştepta acum să vadă cum va proceda cu ea.

„Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?”, a întrebat-o El.

„Nimeni, Doamne”, a răspuns ea.

„Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”

Femeia a plecat înţelegând mai întâi că nu era singura care avea păcate, iar în al doilea rând că nici Iisus nu a aruncat cu piatra.

El este remediul pentru depresie

De ce are vreo importanţă dacă Iisus a aruncat sau nu cu piatra? Iisus era singura persoană de faţă, care avea dreptul să arunce cu piatra. El era singurul fără păcat. Ca Dumnezeu întrupat, venit pe pământ, El era perfect şi avea autoritatea de a ierta sau de a judeca păcatul. El a spus: „Cel care este fără păcat între voi să arunce primul cu piatra în ea”. Această afirmaţie avea două înţelesuri. Prin ea, El a demascat păcatele celor care o acuzau pe femeie şi a arătat că El este singurul fără păcat, dar că nici El nu o condamnă.

Iisus este Cel care spune: „Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti”. Şi eu mă străduiam să nu mai păcătuiesc, dar începusem să uit adevărul care spune că, dacă Iisus nu mă condamnă, atunci cine o face? Nimeni. Viaţa nu trebuie să fie o călătorie pe drumul care duce la moarte. Nu trebuie să trăim pe jumătate paralizaţi din cauza durerilor şi suferinţelor pe care le întâmpinăm în viaţă. Prin Cristos, putem avea speranţă.

Remediul pentru orice suferinţă a inimii este o relaţie cu Iisus. Datorită faptului că este viu, El îmi dă viaţă şi mie. Credincioşia lui Dumnezeu şi faptul că El este demn de încredere stau la baza acestei speranţe. El m-a lăsat să cad într-o stare de goliciune sufletească incurabilă pentru ca să văd că El este soluţia.

Încă mă mai luptam cu înfăţişarea mea fizică. Încă mă mai străduiam să cred că Dumnezeu mă iubeşte necondiţionat. Am simpificat acest lucru pentru mine în cuvintele: orice s-ar întâmpla, Dumnezeu mă iubeşte. Nu înţelesesem pe deplin acest lucru. Îmi era cumplit de frică să nu mă îngraş. Nu mâncam încă, pentru că nu apreciam cele douăzeci şi două de kilograme pe care le-am pus pe mine după ce am încetat să mai iau droguri.

Încă fumam ţigări. Mă gândeam că, dacă renunţ la toate odată, puteam să mor, pentru că trupul meu era atât de dependent de toate aceste droguri. Dar adevărul e că devenisem aşa de dependentă de atâtea alte lucruri, încât nu ştiam cu adevărat cum să trăiesc dependentă de Dumnezeu.

Eliberare de depresie

Cu toate că viaţa era încă dureroasă, simţeam pentru prima dată că trăiesc. Nu trăiam doar pentru ziua respectivă, ci trăiam veşnic cu Dumnezeu şi nu cu acel sentiment de goliciune. Aha, Acesta este Dumnezeul despre care vorbesc oamenii! Cel care a renunţat la tot pentru ca noi să avem viaţă din abundenţă. Aceasta este persoana pe care vreau să o cunoşti. Această persoană, Iisus Cristos, m-a ţinut să nu urmez mucurile de ţigară afară pe fereastră. Tuturor celor care sunt dispuşi, El le spune: „Veniţi la Mine”.

Dacă vrei să afli cum poţi să-L cunoşti, citeşte articolu Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.

 Cum să-L cunoști pe Dumnezeu…
 Am o întrebare…
Facebook

SHARE:
WhatsApp Share Facebook Share Twitter Share Share by Email More


Facebook
Facebook