De Rabi Maharaj
Indiferent de cât de împlinit ajungi să te simţi în viaţă, există întotdeauna anumite regrete pe care le ai atunci când te uiţi în urmă. Sentimentul cel mai profund de pierdere pe care-l experimentez are de-a face cu tatăl meu. Atât de multe lucruri s-au întâmplat de când a murit el. Mă întreb adesea cum ar fi fost să împărtăşesc cu el tot ceea ce s-a întâmplat şi care ar fi reacţia lui.
Eu şi cu tatăl meu nu am împărtăşit niciodată nimic. Datorită jurămintelor pe care le făcuse înainte ca eu să mă nasc, el nu a vorbit cu mine şi nu m-a băgat în seamă nici măcar o singură dată. Dacă ar fi rostit măcar două cuvinte, acest lucru m-ar fi făcut nespus de fericit. Cât de mult îmi doream să-l aud spunând : „Rabi, fiule!” Măcar odată. Dar n-a făcut-o niciodată.
Timp de opt ani, tatăl meu nu a scos niciun cuvânt. Starea de transă pe care o atinsese se numeşte în Est o stare de conştiinţă mai înaltă şi poate fi atinsă numai prin meditaţie profundă.
Când eram încă prea mic pentru a înţelege, o întrebam adesea pe mama: „De ce este tata aşa?” Ea îmi răspundea: „El este o persoană foarte specială – cel mai mare om pe care l-ai putea avea ca tată. El caută adevăratul Sine ce se găseşte în noi toţi, Fiinţa unică, asemenea căreia nu este niciun altul. Şi tu, Rabi, eşti la fel”.
Tata ne-a dat un exemplu de urmat şi a câştigat aprobarea şi închinarea multora. Era inevitabil ca, după moartea sa, responsabilitatea sa să cadă pe umerii mei. Dar nu mi-am închipuit niciodată că voi fi încă atât de mic atunci când va veni această zi importantă.
Atunci când a murit tata, am simţit că am pierdut totul. Deşi nu l-am cunoscut aproape deloc ca tată, el era inspiraţia mea – pentru mine era un zeu – iar acum era mort.
La funeralii, trupul înţepenit al tatălui meu a fost aşezat pe un morman mare de lemne. Gândul că trupul său va fi sacrificat lui Agni, zeul focului, a adăugat o nouă dimensiune de mister tulburării şi sentimentului profund de pierdere, care mă colpeşiseră deja.
În timp ce îl învăluiau flăcările, mi-a fost imposibil să-mi înăbuş durerea pe care o simţeam. Am ţipat: „Mamă, mamă!” Dacă m-a auzit printre zgomotele scânteilor şi ale focului, nu mi-a răspuns nimic. Ca o adevărată hindusă, ea a găsit tăria de a urma învăţătura lui Krishna: aceea de a nu plânge nici pentru cei vii, nici pentru cei morţi. Şi nu a vărsat nicio lacrimă în timp ce flăcările mistuiau trupul tatălui meu.
După funeraliile tatălui meu, am devenit subiectul preferat al cititorilor-în-palmă şi al astrologilor care frecventau casa noastră. Aproape niciodată familia noastră nu lua vreo decizie importantă fără a consulta mai întâi un astrolog, astfel că era esenţial ca viitorul meu să fie confirmat în acelaşi fel. Am fost încurajat să aflu că liniile din palmele mele, planetele şi stelele erau toate de acord, conform celor care le interpretau, că eu voi deveni un mare lider hindus. Evident că eram un vas ales, destinat să am succes imediat în căutarea unirii cu Brahman (Unicul). Forţele care-l călăuziseră pe tatăl meu mă călăuzeau acum pe mine.
Aveam doar 11 ani şi deja mulţi oameni se plecau înaintea mea, aşezau la picioarele mel ca dar bani, materiale de in şi alte lucruri de preţ şi îmi puneau ghirlande de flori în jurul gâtului la ceremonii religioase.
Cât de mult îmi plăceau ceremoniile religioase – în special ceremoniile private care aveau loc în casa noastră sau în casa altora, unde se adunau mulţi prieteni şi rude! Acolo eram în centrul atenţiei, eram admirat de toţi. Îmi plăcea să merg printre oameni, stropindu-i cu apă sfinţită sau făcându-le pe frunte un semn cu pasta albă sfinţită din lemn de santal. Îmi plăcea şi faptul că, după încheierea ceremoniei, închinătorii se plecau înaintea mea pentru a-şi lăsa darurile la picioarele mele.
Pe când eram odată în vacanţă la ferma unei mătuşi, am avut prima mea întâlnire cu Iisus. Mă plimbam într-o zi, bucurându-mă de natură, când m-am speriat brusc de un foşnăit din tufărişul din spetele meu. M-am întors repede şi, spre groaza mea, am văzut un şarpe mare, care venea direct spre mine – ochii săi băşicaţi mă priveau atent în ochi. M-am simţit paralizat, dorind cu disperare să fug, dar n-am putut să mă mişc.
În acel moment de groază, am auzit vocea mamei din trecut, care-mi repeta cuvinte pe care le uitasem de mult: „Rabi, dacă eşti vreodată în pericol şi nimic altceva nu te poate scăpa, mai este un Dumnezeu căruia I te poţi ruga. Numele lui este Iisus”.
„Iisuse, ajută-mă!”, am încercat să strig eu, dar strigătul meu disperat a fost înăbuşit şi abia dacă s-a auzit.
Spre uimirea mea, şarpele s-a întors şi s-a furişat repede în tufăriş. Cu sufletul la gură şi încă tremurând, m-am umplut de o recunoştinţă uimitoare faţă de acest Dumnezeu surprinzător, Iisus. De ce nu m-a învăţat mama mai multe despre El?
Când eram în clasa a unsprezecea, am experimentat un conflict interior tot mai puternic. Înţelegerea tot mai mare pe care o aveam despre Dumnezeu ca şi Creator, despărţit şi distinct faţă de universul pe care-l crease, contrazicea conceptul hindus potrivit căruia dumnezeu era totul, iar Creatorul şi creaţia erau unul şi acelaşi. Dacă ar exista o singură Realitate, atunci Brahman era şi rău şi bun, şi moarte şi viaţă, şi ură şi iubire. Acest lucru făcea ca totul să fie fără sens, iar viaţa să fie o absurditate. Nu era uşor să-ţi păstrezi atât sănătatea psihică, cât şi concepţia că binele şi răul, iubirea şi ura, viaţa şi moartea erau aceeaşi Realitate.
Într-o zi a venit în vizită pe la noi o prietenă de-a verişoarei mele Shanti, pe care o chema Molli. Ea m-a întrebat dacă am găsit împlinire în Hinduism. Încercând să-mi ascund goliciunea, am minţit şi i-am spus că eram foarte fericit şi că religia mea era adevărul. Ea a ascultat cu răbdare afirmaţiile mele pompoase şi uneori arogante. Fără a se certa, ea mi-a dat pe faţă goliciunea prin întrebări foarte politicoase.
Ea mi-a spus că Iisus a adus-o pe ea aproape de Dumnezeu care este iubire şi care doreşte ca noi să fim aproape de El. Cu toate că suna atrăgător, m-am împotrivit cu încăpăţânare, nedorind să abandonez rădăcinile mele hinduse.
Totuşi, m-am trezit întrebând: „Pe tine ce te face atât de fericită? Trebuie că ai stat mult în meditaţie”.
Molli mi-a răspuns: „Obişnuiam să stau în meditaţie, dar acum nu mai stau. Iisus mi-a dat o pace şi o bucurie pe care nu le-am experimentat niciodată înainte”. Apoi a continuat: „Rabi, tu nu pari prea fericit, nu-i aşa?”
Cu o voce înceată, am răspuns: „Nu sunt fericit. Mi-aş dori să am bucuria ta”. Chiar am spus eu aşa ceva?
„Bucuria mea”, a continuat Molli, „se datorează faptului că păcatele mele sunt iertate. Pacea şi bucuria vin de la Cristos atunci când Îl cunoşti cu adevărat.”
Am continuat să discutăm o jumătate de zi fără să ne dăm seama când a trecut timpul. Îmi doream pacea şi bucuria ei, dar eram foarte hotărât să nu renunţ la nimic din religia mea.
În timp ce dădea să plece, ea a adăugat: „Rabi, înainte de a merge la culcare în seara asta, te rog, pune-te pe genunchi şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi arate Adevărul – o să mă rog şi eu pentru tine”. Apoi mi-a făcut semn cu mâna şi a plecat.
Mândria mea cerea să resping tot ce mi-a spus Molli, dar eram prea disperat pentru a mai salva aparenţele. M-am pus în genunchi, fiind conştient că cedez în faţa cererii ei. „Dumnezeule, Dumnezeule Cel adevărat şi Creator, Te rog, arată-mi adevărul!” Ceva în mine a plesnit. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit că m-am rugat cu adevărat – nu unei Forţe impersonale, ci adevăratului Dumnezeu care ne iubeşte şi căruia Îi pasă – şi că am fost auzit. Şi pentru că eram prea obosit pentru a mai gândi, m-am pus în pat şi am adormit aproape instantaneu.
Curând după aceea, vărul meu Krishna m-a invitat la o întâlnire creştină. M-am surprins din nou răspunzând: „De ce nu?” Pe drum într-acolo ni s-a alăturat Ramkair, o nouă cunoştinţă de-a vărului meu. „Ştii ceva despre această întâlnire?” l-am întrebat eu, nerăbdător să aflu câteva informaţii înainte.
El mi-a răspuns: „Puţin. Am devenit şi eu creştin de curând”.
„Spune-mi”, l-am întrebat eu cu înflăcărare, „ţi-a schimbat Iisus viaţa cu adevărat?” Ramkair a zâmbit vesel şi mi-a răspuns: „Absolut! Totul este diferit!”
„E foarte adevărat, Rabi”, a adăugat Krishna cu entuziasm. „Şi eu am devenit creştin acum câteva zile.”
Predica din acea zi s-a bazat pe Psalmul 23, iar cuvintele „Domnul este păstorul meu” au făcut ca inima mea să tresalte. După ce a explicat înţelesul psalmului, predicatorul a spus: „Iisus vrea să fie Păstorul tău. I-ai auzit vocea care îţi vorbeşte? De ce nu-I deschizi inima chiar acum? Nu aştepta până mâine – s-ar putea să fie prea târziu!” Predicatorul părea că îmi vorbeşte mie personal. Nu puteam să mai amân.
M-am dus repede şi m-am aşezat în genunchi înaintea lui. El a zâmbit şi a întrebat dacă mai este cineva care doreşte să-L primească pe Iisus. Nu s-a mişcat nimeni. Atunci predicatorul le-a cerut creştinilor să vină în faţă şi să se roage împreună cu mine. Câţiva au venit şi au îngenunchiat lângă mine. Ani la rând hinduşii s-au plecat înaintea mea – iar acum eu stăteam îngenunchiat în faţa unui creştin!
Am repetat după el cu voce tare o rugăciune prin care L-am chemat pe Iisus în viaţa mea. După ce a spus „Amin”, predicatorul mi-a sugerat să mă rog cu cuvintele mele. Am început să mă rog încet, înăbuşit de emoţie: „Doamne Iisuse, n-am studiat niciodată Biblia, dar am auzit că Tu ai murit pentru păcatele mele pentru ca eu să fiu iertat şi împăcat cu Dumnezeu. Te rog, iartă-mi toate păcatele şi vino în viaţa mea!”
Înainte de a termina, am ştiut că Iisus nu era doar unul dintre milioanele de dumnezei. El era Dumnezeul după care tânjisem. El Însuşi era Creatorul. Şi totuşi, El m-a iubit atât de mult, încât a devenit om şi a murit pentru păcatele mele. Odată cu această înţelegere, parcă s-a evaporat din sufletul meu un întuneric gros şi m-a inundat o lumină puternică.
Atunci când am ajuns acasă, Krishna şi cu mine am descoperit că toţi din familie ne aşteptau, părând că au auzit ce se întâmplase. „În seara asta L-am chemat pe Iisus în viaţa mea!”, am exclamat eu cu bucurie în timp ce mă uitam la ei care păreau uluiţi. „E minunat. Nici nu pot să vă spun cât de mult înseamnă El pentru mine deja!”
Unii dintre ei păreau răniţi şi tulburaţi; alţii păreau că se bucură pentru mine. Dar înainte de a se termina totul, treisprezece dintre noi ne-am încredinţat vieţile lui Iisus! Era incredibil.
A doua zi, am intrat cu hotărâre în camera de rugăciune împreună cu Krishna şi am scos afară în curte tot ce era acolo: idolii, scripturile hinduse şi accesoriile religioase. Doream să ne rupem de orice legătură cu trecutul şi cu puterile întunericului, care ne orbiseră şi ne înrobiseră atât de mult.
După ce am terminat de aşezat toate lucrurile pe grămada de gunoi, le-am dat foc şi ne-am uitat cum mistuie flăcările trecutul nostru. Micile figurine pe care le veneram odată ca dumnezei se transformau în cenuşă. Ne-am îmbrăţişat şi I-am mulţumit Fiului lui Dumnezeu, care a murit pentru a ne elibera.
Gândurile mi-au zburat înapoi la momentul în care a fost incinerat tatăl meu cu aproape opt ani înainte. Spre deosebire de bucuria pe care tocmai am descoperit-o, acea scenă îmi produsese o durere de neconsolat. Trupul tatălui meu fusese oferit aceloraşi dumnezei falşi, care s-au făcut acum cenuşă înaintea mea. Părea incredibil că participam cu atâta bucurie la distrugerea totală a ceea ce a reprezentat odată obiectul credinţei mele fanatice.
Într-un sens, aceasta era ceremonia mea de incinerare – sfârşitul fiinţei care am fost cândva – moartea unui guru. Vechiul Rabi Maharaj a murit în Cristos. Şi din acel mormânt a venit la viaţă un nou Rabi în care trăieşte acum Cristos.
(Notă: Dacă doriţi să aflaţi relatarea detaliată a convertirii lui Rabi, citiţi cartea sa intitulată Death of a Guru (Moartea unui Guru). În prezent, Rabi locuieşte în sudul Californiei şi este implicat în evanghelizare peste tot în lume. El doreşte să îi scrieţi pe adresa: East/West Gospel Ministries, P.O. Box 2191, La Habra, CA 90632.)
Pentru a afla mai multe informaţii despre crezurile hinduse, citeşte articolul În relaţie cu Divinitatea.
► | Cum să-L cunoști pe Dumnezeu… |
► | Am o întrebare… |