Mărturia unei persoane convinse că nu există dumnezeu – Ce m-a dus spre Dumnezeu

De Marilyn Adamson

Am observat că persoanele religioase păreau mereu deranjate când le întrebam: „De unde ştii că există Dumnezeu?”

Poate se întrebau ce anume mă motiva să le întreb asta. Sau poate că habar n-aveau ce să-mi răspundă. Cele mai multe îmi ziceau: „Ei, pur şi simplu se ştie.”

Nu-mi propuneam să le pun în încurcătură, dar chiar nu ştiam răspunsul „pur şi simplu”, cum ziceau ele. Şi speram ca cineva să-l ştie!

După mai multe luni m-am gândit: „Ia te uită, oamenii ăştia zic că cred în Dumnezeu, dar niciunul nu ştie de ce!” Mă simţeam de parcă aflasem adevărul despre Moş Crăciun. Mi se părea evident că Dumnezeu era doar o născocire. Poate că unii oameni aveau nevoie să creadă în Dumnezeu, dar nu aveau nicio dovadă, asta era limpede. Nicio dovadă obiectivă. Ajunsesem la cea mai evidentă concluzie… că Dumnezeu nu există cu adevărat.

Am avut această convingere ani în şir şi nu mă aşteptam să mi-o schimb. Însă apoi am cunoscut pe cineva care m-a făcut să devin interesată de posibilitatea existenţei lui Dumnezeu. Era o femeie afectuoasă, amabilă şi foarte inteligentă. De fapt, chiar mă deranja că cineva atât de inteligent putea crede în Dumnezeu.

Ei bine, această femeie vorbea despre Dumnezeu de parcă îi era cel mai apropiat prieten şi era convinsă că o iubeşte enorm. Eu îi cunoşteam bine viaţa. Vedeam că, dacă o îngrijora ceva, Se ruga imediat lui Dumnezeu şi se încredea că o să găsească El o rezolvare sau că o să Se îngrijească de ea într-un fel sau altul. Îmi zicea mereu, cu toată sinceritatea, că se ruga doar ca Dumnezeu să acţioneze în privinţa respectivă. Mai bine de un an am văzut cu regularitate cum îi sunt ascultate rugăciunile, din câte se părea. Am văzut cum trece printr-o mulţime de împrejurări grele şi totuşi credinţa ei în Dumnezeu rămâne statornică.

Aşa că, pe de-o parte, voiam să cred şi eu în Dumnezeu, fiindcă îi admiram viaţa şi iubirea faţă de oameni. Însă, pe de altă parte, nu puteam crede în ceva dacă mintea mea nu era de acord, dacă nu eram convinsă. Pentru mine, Dumnezeu nu exista. Era doar un concept frumos şi-atât. Dacă doreşti ca ceva să fie adevărat, asta nu înseamnă că şi este.

În acest timp îmi formam singură o filosofie de viaţă.

Am încercat să fac un lucru pe care nu cred că-l fac prea mulţi. Vreme de câteva săptămâni studiam opinia despre viaţă a unui anumit filosof – Nietzsche, Hume, Dostoievski, Sartre, Platon etc. – şi apoi încercam s-o aplic în viaţă. Aşadar căutam o filosofie de viaţă care să fie funcţională şi perfectă. Am descoperit astfel în repetate rânduri că filosofiile respective fie păreau imperfecte, fie erau prea puţin practice ca să poată fi aplicate. Însă mi-am continuat căutările.

În tot acest timp îi puneam prietenei mele orice întrebare îmi trecea prin cap despre Dumnezeu. Stăteam şi scriam astfel de întrebări până noaptea târziu. A trecut aşa mai bine de un an. Într-o bună zi mi-a dat o carte care răspundea pe scurt la întrebări de genul: „Există Dumnezeu? Este Iisus Dumnezeu? Ce ştim despre Biblie? Însă cartea prezenta date reale, nu comentarii de genul „trebuie să crezi şi atât”.

Am văzut dovezi extrem de logice în sprijinul existenţei lui Dumnezeu. Mi s-au părut convingătoare mai ales partea despre proprietăţile chimice ale apei şi cea despre poziţia Pământului faţă de Soare. Erau prea perfect concepute şi prea se potriveau toate. Credinţa mea în „nu există nimic dincolo de realitate” părea mai slabă decât posibilitatea existenţei lui Dumnezeu. Aveam mai puţine argumente ca să fiu sigură de „nimicul meu” şi mai multe argumente ca să conchid că e posibil să existe Dumnezeu.

M-am confruntat apoi cu o situaţie care mi-a pus la încercare filosofia de viaţă. Am văzut atunci că-mi pusesem credinţa în ceva care era în mod clar insuficient. Eram şocată să văd că nu reuşeam să găsesc o filosofie de viaţă pe care să mă pot bizui. Însă, când situaţia respectivă s-a rezolvat de la sine, am mers mai departe. Am o personalitate destul de stabilă. Nu am simţit niciodată că-mi lipseşte ceva. Nu mă confruntam cu vreo criză, nu aveam cine ştie ce greutăţi şi, categoric, nu mă simţeam vinovată de nimic.

Însă tot nu reuşeam să-mi iau gândul de la conceptul de Dumnezeu… Oare chiar există? Să existe oare? Dar poate că există...

Stăteam de vorbă cu prietena mea într-o seară. Ştia că am toate informaţiile de care am nevoie. Ştia că nu mai am alte întrebări. Dar tot nu mă lăsam, tot voiam să polemizez. La un moment dat s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Ştii, nu pot să hotărăsc eu în locul tău, iar Dumnezeu n-o să te aştepte la nesfârşit.”

Am ştiut instantaneu că are dreptate. Mă jucam cu o decizie foarte importantă. Aşa că m-am dus acasă şi am hotărât… că am să iau o hotărâre. Fie aveam să-L rog pe Dumnezeu să intre în viaţa mea, fie aveam să pun punct definitiv subiectului şi n-aveam să mă mai gândesc niciodată la posibilitatea existenţei lui Dumnezeu. Obosisem să mă tot gândesc la asta, mă săturasem să mă confrunt cu acea decizie.

Aşa se face că în următoarele trei-patru ore am trecut în revistă tot ce citisem şi observasem, am evaluat tot ce ştiam.

Am ajuns astfel la concluzia că dovezile în sprijinul existenţei lui Dumnezeu erau atât de puternice, încât era mai logic să cred în Dumnezeu decât să cred că nu există.

După ce am tras această concluzie, trebuia să şi acţionez cumva. Ştiam că e mult prea puţin doar să conchid pe plan intelectual că există Dumnezeu. Era ca şi cum hotăram… că există avioane. Credinţa într-un avion nu înseamnă nimic. Însă, dacă ai nevoie de avion ca să te deplasezi undeva, trebuie să te decizi să acţionezi, să urci în el.

Aşadar trebuia să mă hotărăsc să vorbesc cu Dumnezeu. Trebuia să-L rog să vină în viaţa mea.

După câteva ore de gândire, I-am zis: „Bine, ai câştigat. Te rog să vii în viaţa mea şi să faci cu ea ce vrei.” Din moment ce Dumnezeu există, mi se părea logic că avea tot dreptul să mă influenţeze şi să mă îndrume în viaţă, dacă aşa dorea.

M-am dus la culcare, iar când m-am trezit a doua zi, dimineaţa, m-am întrebat dacă o mai fi Dumnezeu lângă mine. Şi, nu vă mint, „am simţit” cumva că este. De un lucru eram sigură: aveam o dorinţă uriaşă de a-L cunoaşte pe acest Dumnezeu în care credeam acum.

Am citit apoi din Biblie şi mi s-a părut că în ea Dumnezeu îmi spune cine este şi cum vede relaţia mea cu El. Era ceva extraordinar. Ce m-a surprins în mod deosebit este cât de des vorbea despre iubirea Sa. Nu mă aşteptasem la asta. Recunoşteam cu mintea că există Dumnezeu, dar nu aşteptam nimic de la El. Însă, pe măsură ce citeam Biblia, El îmi arăta cât mă iubeşte şi asta m-a luat prin surprindere.

Dar firea mea sceptică nu dispăruse. În primele luni ale anului m-am tot întrebat: „Oare chiar cred în Dumnezeu? De ce?” Şi apoi mă apucam să trec în revistă metodic cinci argumente obiective care mă determinau să cred în existenţa lui Dumnezeu. Aşadar „credinţa” mea în Dumnezeu nu se baza pe ceea ce simţeam, ci pe argumente, pe ceea ce se ştie că e real.

În cazul meu, aceste argumente sau realităţi sunt precum temelia unei clădiri. Ele îmi susţin credinţa. Este ca şi cum aş merge pe un mare pod. Pot simţi orice în legătură cu podul, dar modul în care a fost proiectat şi construit şi materialele folosite îmi permit să-l trec în siguranţă de la un capăt la altul. Cam la fel de importantă mi se pare realitatea obiectivă a lui Dumnezeu, adică argumentele de natură logică, istorică şi ştiinţifică ce mă determină să cred în existenţa Lui. Unii oameni nu par să aibă nevoie de astfel de motive. Mie nu-mi place să fiu păcălită şi nici să-mi iau dorinţele drept realitate. Pentru mine, argumentele menite a fundamenta existenţa lui Dumnezeu aveau mare greutate.

Viaţa mea – Partea a doua – Dovezi suplimentare ale existenţei lui Dumnezeu

Au trecut mulţi ani de când am devenit credincioasă. Ce mă determină acum să cred în Dumnezeu? De ce continui să cred în El?

Nu sunt sigură că o să mă crezi pe cuvânt, dar o să fiu sinceră în ciuda acestei nelinişti. Înainte aveam nelămuriri în privinţa existenţei lui Dumnezeu. Însă, după ce a intrat în viaţa mea, am mai văzut şi alte dovezi că este real. Cum ar fi…

1. Când am întrebări, când mă îngrijorez sau când aş vrea să ştiu mai multe despre ceva, Dumnezeu îmi vorbeşte prin intermediul Bibliei. Şi ceea ce-mi arată se potriveşte la perfecţie, de fiecare dată, cu întrebarea mea şi pot spune că primesc un răspuns mult mai bun şi mai satisfăcător decât mă aşteptam. Să-ţi dau un exemplu.

Într-o zi aveam un program aşa de încărcat, cu aşa multe termene-limită şi obligaţii, încât mă simţeam stresată. Precis ştii acea senzaţie când eşti aşa de copleşit de treburi, încât nu ştii de ce să te apuci mai întâi.

Am luat un pix şi o bucată de hârtie şi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi spună ce vrea să fac, adăugând că aşa voi face. Eram pregătită să-mi asum răspunderea în întregime. Practic, Îl rugam să-mi stabilească priorităţile, să-mi spună cum să abordez totul şi eu aveam să mă conformez.

Deschizând Biblia, am citit cum a stat Iisus de vorbă cu un orb şi l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?”

Am mai citit o dată. Iisus chiar l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?” Destul de uimită, am luat iar pixul şi am început să fac altă listă, de data asta adresată lui Dumnezeu. Am descoperit astfel că Dumnezeu are obiceiul de a ne aminti că e lângă noi, că ţine la noi şi că poate face orice.

Am ales să-ţi dau acest exemplu fiindcă este scurt. Dar ţi-aş putea relata sute de alte dăţi când L-am întrebat ceva pe Dumnezeu şi mi-a dat răspunsul perfect. Cred că asta apreciez cel mai mult la El: faptul că e gata să-mi răspundă la întrebări.

Şi să ştii că n-am învăţat asta de la alţi credincioşi. Pur şi simplu aşa decurge relaţia mea cu Dumnezeu. Îi pun o întrebare şi mă aştept să-mi spună orice vrea… ca să-mi corecteze gândirea, să-mi arate ceva din viaţa mea care nu este cum ar trebui sau să-mi arate dacă există vreo privinţă în care nu mă încred în El, orice. Şi de fiecare dată îmi răspunde cu bunăvoinţă.

2. Mă îndrumă atunci când am nevoie de ajutor ca să iau o decizie. Eu cred că pe Dumnezeu Îl interesează ce hotărâri luăm. Cred că are un plan pentru viaţa noastră, cred că Îl interesează cu cine mă căsătoresc, ce fel de serviciu am şi chiar şi decizii şi mai mărunte. Nu cred că-L interesează chiar ce pastă de dinţi îmi cumpăr sau multe alte asemenea lucruri. Însă cred că-L interesează dacă e vorba să iau decizii care îmi afectează viaţa sau care afectează ceea ce vrea El să realizeze prin intermediul vieţii mele.

Când mi-a dat îndrumări clare?

Trebuia odată să mă hotărăsc în legătură cu o călătorie în Orientul Mijlociu. Deşi călătoria comporta unele riscuri, eram gata să merg, însă doar dacă voia Dumnezeu. Era tare important să ştiu ce vrea.

L-am rugat de două ori să-mi dea o slujbă. În ambele ocazii m-a îndrumat atât de desluşit, încât la aceeaşi concluzie ar fi ajuns oricine m-ar fi urmărit. Să-ţi dau un exemplu foarte succint.

În ultimul an de facultate m-am hotărât să încep să lucrez cu o organizaţie creştină după absolvire, însă trebuia să mă mut în California[u1].

Până una-alta mă dusesem în vizită la părinţi, era vacanţa de Crăciun. Într-o seară eram singură şi mă gândeam la o listă întreagă de prietene. Voiam să văd pe cine pot convinge să se mute în California cu mine şi să locuim împreună. Mi-a venit în minte Christy, care absolvise deja şi-şi găsise serviciu în alt stat, în Iowa. Mă gândeam că ar fi colega ideală, dar nu mai vorbiserăm de câteva luni bune. După 30 de minute, cine mă suna acasă la părinţi? Tocmai Christy.

Care au fost primele cuvinte pe care mi le-a zis? „Am auzit că vrei să lucrezi cu organizaţia creştină X.” Am rămas mută de uimire. Îi povestisem despre asta doar unei prietene din Ohio.

Apoi a continuat: „Să ştii că am deja toate vasele de care avem nevoie”. Era incredibil. Se muta în acelaşi oraş şi sunase ca să vadă dacă vreau să locuim împreună.

Cred că acum înţelegi ce voiam să-ţi arăt.

Poate că te întrebi de ce era decizia asta aşa de importantă încât să am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca s-o iau. Fiindcă ştiam că părinţii mei n-aveau să fie de acord cu slujba aceea. Era posibil chiar să nu mai vrea să aibă de-a face cu mine niciodată. Aşadar nu era o decizie lipsită de importanţă. De aceea L-am rugat pe Dumnezeu să mă călăuzească spre ceea ce voia şi a făcut-o. Şi asta n-a fost singura întâmplare legată de această slujbă. Au mai fost vreo zece, toate la fel de clare.

Alte motive pentru care cred încă în Dumnezeu…

3. Dacă e vorba de explicaţii în privinţa vieţii – de ce ne aflăm aici, care este scopul nostru, ce e important în viaţă, ce să preţuieşti, pentru ce să lupţi –Dumnezeu are răspunsuri mai bune decât tot ce am citit vreodată. Am studiat numeroase filosofii, religii şi abordări ale vieţii. Însă când mă gândesc la ceea ce am citit în Biblie, la ceea ce văd din perspectiva lui Dumnezeu, nu pot să nu observ că toate elementele se îmbină armonios.

Există însă în Biblie şi multe lucruri pe care le citesc şi nu le înţeleg. Nu vreau să las impresia că înţeleg tot ce e scris acolo. Vreau doar să spun că viaţa are sens doar privită din perspectiva revelaţiei lui Dumnezeu. Este ca şi cum am citi manualul de instrucţiuni al vieţii pe pământ. Numai că inventatorul nu ne lasă doar să urmăm manualul, ci ne şi explică cum funcţionează totul, după care se oferă să ne îndrume personal pe parcursul vieţii, zi după zi.

4. Intimitatea cu Dumnezeu este mai profundă decât intimitatea cu orice om. Şi spun asta deşi sunt căsătorită, am doi copii şi o sumedenie de prieteni foarte apropiaţi. Iubirea lui Dumnezeu este desăvârşită, El este neînchipuit de înţelegător. Coboară la nivelul meu şi, după cum spuneam, îmi vorbeşte. Modul în care intervine în viaţa mea mă lasă mută de uimire pe mine şi pe oricine. Dumnezeu nu este o convingere sau o doctrină. Îl văd prea bine cum acţionează în viaţa mea.

5. A făcut în viaţa mea mai multe decât aş fi putut realiza eu vreodată de capul meu. Prin asta nu vreau să spun că mă consider inferioară sau că n-am încredere în mine. Ci mă refer la realizări care depăşesc cu mult tot ceea ce mi-a trecut prin minte. El îmi dă idei, indicaţii, soluţii, sfaturi înţelepte şi argumente mai bune decât aş putea găsi vreodată singură.

Şi mai sunt multe alte elemente, dar cred că ţi-am dat suficiente deocamdată. Nu ştiu dacă îţi vine să crezi măcar un lucru din ce am scris aici, dar am fost cât se poate de sinceră.

Dacă ai vrea să vezi câteva dovezi care m-au transformat dintr-o persoană atee într-una credincioasă, te rog să citeşti aceste două articole:
      Există Dumnezeu? /exista/
      Dincolo de credinţa oarbă /dincolo/

Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu

Am o întrebare...