Nu a existat niciodată nimic?

Te-ai gândit vreodată la început? La ce anume? întrebi. La acel lucru care a apărut primul, sau care a existat în cel mai timpuriu moment din istorie. Ţi-ai stors vreodată creierii ca să te gândeşti la acest lucru?

Stai puţin, zici, nu este oare posibil ca la început să nu fi existat nimic? Nu este cumva posibil să nu fi existat absolut nimic cu catralioane de ani în urmă? Cu siguranţă, aceasta este o teorie pe care trebuie să o luăm în considerare. Deci haideţi să o analizăm - mai întâi prin analogie.

Să spunem că ai o încăpere mare, de mărimea unui teren de fotbal, care este închisă total. Nu are nici uşi, nici geamuri şi nici găuri în zid; este închisă ermetic. În încăpere nu este nimic, absolut nimic. Nicio singură paticulă de ceva. Nu este nici aer, nici praf, nici lumină deloc. Este o încăpere închisă ermetic, iar înăuntru este întuneric beznă. Ce se întâmplă apoi?

Ei bine, să spunem că scopul tău este să creezi ceva - orice - în încăpere. Dar regula este următoarea: nu ai voie să foloseşti nimic din afara acelei încăperi. Deci ce faci? Ei bine, te gândeşti, ce-ar fi să creez o scânteie? Aceasta ar face lumină în încăpere, chiar şi numai pentru o clipă, şi ar însemna că am creat ceva. Da, dar tu eşti în afara încăperii. Aşa că acest lucru nu este posibil.

Dar dacă aş putea să teleportez ceva înăuntrul încăperii ca în Star Trek? te întrebi. Din nou, acest lucru nu este permis, pentru că ar însemna să foloseşti lucruri din afara încăperii. Aici este dilema: trebuie să creezi ceva în interiorul încăperii folosind doar ceea ce se găseşte acolo. Iar în cazul nostru, în încăpere nu este nimic.

Te gândeşti că, dacă aşteptăm suficient timp, poate va apărea o particulă minusculă de ceva în interiorul încăperii.

Există trei probleme cu această teorie. Mai întâi, timpul în sine nu face nimic. Evenimentele au loc în timp, dar nu timpul este cel care face ca ele să aibă loc. De exemplu, dacă aştepţi 15 minute pentru ca să se coacă fursecurile, nu cele 15 minute de timp le-a copt, ci căldura din cuptor. Dacă le pui pe tejghea timp de 15 minute, nu se vor coace.

În analogia noastră, avem o încăpere închisă ermetic, care nu are absolut nimic în ea. A aştepta 15 minute nu va schimba situaţia cu nimic. Dar dacă aşteptăm un timp de mai mulţi eoni? întrebi. Un eon reprezintă un mănunchi format din segmente de timp a câte 15 minute fiecare, toate puse împreună. Dacă ai aştepta timp de un eon cu fursecurile tale pe tejghea, le-ar coace acel eon?

A doua problemă este aceasta: de ce ar „apărea” pur şi simplu ceva în încăperea goală? Ar trebui să existe un motiv pentru care să apară ceva. Dar în încăpere nu există absolut nimic. Deci care ar fi motivul pentru care lucrurile să nu rămână la fel? Nu există nimic înăuntrul încăperii care să determine apariţia a ceva (şi totuşi motivul trebuie să vină din interiorul încăperii).

Vei zice: ce-ar fi să apară o particulă minusculă de ceva? N-ar avea aceasta şanse mai mari de a se materializa în interiorul încăperii decât ceva mai mare, precum o minge de fotbal?

Aceasta ne duce la a treia problemă, şi anume mărimea. La fel ca şi timpul, mărimea este un concept abstract. Este relativ. Să presupunem că ai trei mingi de baseball, de diferite mărimi. Una are diametrul de 3 metri, alta de 1,5 metri, iar alta este de mărime normală. Care dintre ele are şanse mai mari de a se materiliza în interiorul încăperii?

Mingea de mărime normală? Nu! Şansele ar fi egale pentru toate trei. Mărimea nu ar conta. Nu mărimea este problema. Problema este dacă orice minge de baseball de orice mărime ar apărea pur şi simplu în încăperea noastră goală şi închisă ermetic.

Dacă nu crezi că cea mai mică minge de baseball poate apărea pur şi simplu în încăpere, indiferent de cât de mult timp ar trece, atunci trebuie să concluzionezi că aşa stau lucrurile şi cu un atom. Mărimea nu este o problemă. Posibilitatea ca o particulă mică să se materializeze fără nicio cauză nu este diferită de posibilitatea ca un frigider să se materializeze fără cauză.

Acum să ducem analogia noastră mai departe, literalmente. Să luăm încăperea noastră mare şi întunecoasă şi să-i îndepărtăm pereţii. Să o extindem la infinit în toate direcţiile. Nu există nimic în afara încăperii, deoarece încăperea este tot ce există. Punct. Această încăpere infinită şi întunecoasă nu are nici lumină, nici praf, nicio particulă de orice fel, nici aer, niciun element, nicio moleculă. De fapt, o putem numi Nimicul absolut.

Deci iată întrebarea: dacă cu catralioane de ani în urmă nu a existat absolut nimic, nu ar fi şi acum la fel? Ba da. Pentru că ceva - oricât de mic - nu ar putea veni din nimic. Şi astăzi tot nimic ar fi.

Ce ne spune acest lucru? Că nu a existat niciodată un timp în care să nu fi fost absolut nimic. De ce? Pentru că, dacă niciodată n-ar fi existat absolut nimic, nici astăzi n-ar fi existat absolut nimic. Dacă niciodată nu a existat absolut nimic, nu ar fi nimic în afara lui, care să cauzeze existenţa a ceva. Din nou, dacă n-ar fi existat niciodată absolut nimic, acesta ar fi fost cazul şi astăzi.

Cu toate acestea, ceva există. De fapt, multe lucruri există. Tu, de exemplu, eşti ceva ce există, şi încă ceva foarte important. Prin urmare, tu eşti dovada că nu a existat niciodată un timp în care să nu fi fost absolut nimic. Acum, dacă nu a existat niciodată un timp în care să nu fi fost absolut nimic, acest lucru înseamnă că a fost întotdeauna un timp când a existat cel puţin ceva. Ce a fost acel ceva? A fost un singur lucru sau mai multe? A fost un atom? O particulă? O moleculă? O minge de fotbal? O minge de baseball în schimbare? Un frigider? Nişte fursecuri?

Pentru a descoperi, citeşte articolul “Ceva”.

Trimite această pagină unui prieten

Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu